de Florentin Țuca | 15 februarie, 2022 | Colecția de texte
Motto:
Mintea fără de adăpost (homeless mind) este
astăzi regula. Sunt foarte mulți cei care ar vrea să se întoarcă la vremurile
în care nebunia care ne cotropește acum nu exista, să evadeze din vârtejul
conștiinței fragmentate în care lumea ni se înfățișează astăzi – adică ne este
prezentată de media – ca un soi de tablou poantilist în care punctele se
deplasează cu o asemenea viteză că e aproape imposibil să obții o imagine
coerentă. Sentimentul este foarte răspândit. Și nu este o chestiune care ține
de politică. Acest sentiment traversează lumea în toate direcțiile, în siajul
realității hiper-ireale a tehnologiilor care ne reunesc pe toți într-o stare de
anxietate și de lipsă transcendentală de adăpost. Toată propaganda despre „noua
normalitate” și despre un viitor digital incorporal sună fals. Marea Resetare
este Marele Coșmar. Nimic nu mai pare normal, cu atât mai puțin viitorul. (Edward Curtin, „Nostalgic for the
future”)
Mai este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta
întreagă a intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.
Acele forțe care, în această perioadă, au fost atât de
agresive încât au învins, pentru moment, momentul de doi ani, cele mai
elementare principii și legi ale dreptului, moralei, logicii, bunului simț și,
nu în ultimul rând, ale științei, în general, și ale medicinei, în particular.
Sunt forțele care și-au arogat o legitimitate pe care nimeni nu le-a conferit-o[1]; care au terfelit cu nonșalanță și
aroganță tratate internaționale și constituții naționale și au donat unor
birocrați puteri pe care nici ele nu le aveau; care au investit președinți de
țară cu misiunea primordială de a-și soma supușii să se spele, zilnic, pe
mâini; care ne-au pus pe tablă cele mai aberante statistici despre viață și
despre moarte, bătute cap în cap, de la zi la zi; care ne-au interzis
îmbrățișările, datul norocului, ruga la biserică și dansul; care au ținut la
distanță copiii de părinți și nepoții de bunici; care ne-au condiționat accesul
la muncă și la școală, la stadion și la cafenea, la hotel și la avion de tot
soiul de hârțoage, proceduri medicale și injectări cu seruri experimentale;
care ne-au obligat să ne mascăm și respirația, și zâmbetul cu odioase și
obscene măști-cârpe, colorate n-are importanță cum; care ne-au „termometrizat”,
„carantinat”, „izolat-izoletat”, „testat”, „scanat”,
„pozitivat” și „negativat” după răul lor plac. Da, sunt Forțele
Absurdului care, pentru momentul de doi ani, ne-au somat să fim actori într-un
inițiatic ritual de transfer în Minunata Nouă Normalitate.
Este ritualul care își propune, în fapt, să preceadă un altul: pe acela al imensei reorganizări planetare, The Great Reset, care ar veni să conducă, conform unuia dintre regizori, la o „spectaculoasă fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice”[2]. În alți termeni, transferul din Minunata Nouă Normalitate în Minunata Lume Nouă a lui Huxley prin intermediul unei revoluții ontologice care ar duce la însăși redefinirea a ceea ce înseamnă să fii om.[3] Este ceremonialul mondial prilejuit de cea de-a patra revoluție industrială în care inteligența artificială se vrea „versiunea digitală a Divinității”, în care realul fuzionează cu sinteticul, oamenii sunt ștrangulați de propriile adicții, copiii-torturați de gadget-uri, iar sufletele, ucise sau scurtcircuitate.[4] Este ritualul prin care realitatea lumii fizice, demodată și prăfuită, ar urma să fie „extinsă” (extended sau augmented reality) în universul infinit al Metavers-ului, raiul digital în care vom fi în curând invitați să trăim și să murim virtual.[5] Noi fără de noi, doar cu al nostru avatar-mandatar, suflet-mortuar.
În ciuda rapidității și agresivității cu care este pusă
în practică agenda „Marii Resetări”, oamenii au început să vadă, să
priceapă și să simtă că acest proiect mondial este gândit nu spre binele,
ci spre răul lor, că ambițiile transumaniste sunt, în esența lor, antiumaniste
și că obiectivul final al întregii operațiuni este acapararea sufletelor
noastre eterne. Și, peste toate, confruntați cu monstruozitatea răului, oamenii
au pornit să nădăjduiască și să spere.
Da, oamenii au început să vadă. Treptat-treptat, mulți semeni au început să se trezească, să se întrebe și să observe cu ochii lor scene, fapte și întâmplări de viață, emoționante și clarificatoare deopotrivă. De exemplu, așa cum povestește celebrul avocat Reiner Fuellmich, într-o zi, martorii unei întâmplări de viață au remarcat o bătrână neajutorată și speriată care, luată în brațe de un străin în plină stradă și deposedată cu delicatețe de masca pe care o avea pe față, a început să plângă în hohote amintindu-și că nu mai fusese îmbrățișată de cineva de mai bine de un an de zile.[6] Scene ca aceasta sunt mai grăitoare decât orice dezbateri științifice și orice analize raționale pe teme legate de drepturi și libertăți. În același registru, cum să rămâi insensibil la apelul unei alte bătrâne, aflată în scaun cu rotile, care participa la un protest cu o pancartă pe care scria „mai bine mor de covid decât de singurătate”[7]? Cum să nu te miște zecile de adunări dansante din piețele europene în care oamenii se îmbrățișau și se legănau laolaltă pe ritmul muzicii, nous, on veut continuer à dancer encore[8]? Sau dovezile de extraordinară și mișcătoare solidaritate cu camionagii canadieni, cei mai bravi revoluționari ai momentului[9]? Cum să nu te revolte arestarea unui om în plin centrul New-York-ului pentru că a îndrăznit să-și cumpere de mâncare fără a avea certificatul de „vaccinare”[10]? Apoi, cum să nu te apuce furia în fața apelului unui înalt oficial neo-zeelandez care-și îndemna conaționalii să nu-și mai vorbească unii cu alții („don’t start up a conversation”[11])? Ori în fața altor numeroase nedreptăți și abuzuri: părinți cărora li s-a interzis accesul în spital ca să-și viziteze copiii[12]; copii cărora li s-au refuzat intervenții medicale vitale pe motiv că părinții lor sunt „nevaccinați”[13]; oameni bătuți cu bestialitate de jandarmi și polițiști pentru că-și revendicau drepturile legitime[14]; polițiști verificând cu agresivitate „distanțarea socială” cu ajutorul unei rigle speciale[15]; îndemnuri pentru excluderea „nevaccinaților” de la masa de Crăciun[16]; angajarea de persoane particulare disponibile să urmărească și să predea autorităților pe concetățenii „nevaccinați”[17]? Nu e momentul și locul pentru un inventar complet al abuzurilor și ilegalităților sau al scenelor tulburătoare de suferință și de iubire, de comuniune și de solidaritate, de revoltă și de speranță, scene încărcate de profundă umanitate și scrise de istoria ultimilor doi ani[18]. Pe de altă parte însă, cred că este momentul și locul să constatăm că psihopații care s-au auto-instalat la cârma istoriei contemporane n-au nici cea mai mică înțelegere pentru ceea ce înseamnă cu adevărat umanitatea și splendoarea ei.
Da, oamenii au început să priceapă. Întâi, că au fost mințiți și că riscul
major asociat „virusului ucigaș”, adică mortalitatea de sub 0,3%, nu
justifică trimiterea planetei întregi în congelator[19]; că – așa cum o recunosc chiar promotorii lockdown-ului
– practica izolării și a „carantinării” întregii comunități a
cauzat mai mult rău decât a făcut bine[20]; că toată această „pandemență”
(Silviu Man) n-are legătură cu sănătatea publică, ci cu proiectul tiranic de
control al populației[21]; că frica indusă de propaganda oficială a
fost vădit disproporționată față de pericolul real, iar măsurile de „protecție”
impuse au fost ineficiente sau, adesea, aberante (vă amintiți – un exemplu
dintr-o mie – de beneficiul acordat fumătorilor de a-și da masca jos când trag
din țigară? Sau, iată, unul relativ recent: un dres de damă tras peste cap și,
implicit, peste mască, protejează mult mai bine împotriva covid[22]); apoi, că democrația reprezentativă – cu
toate tarele și lipsurile ei – tinde să fie, treptat-treptat, înlocuită de o
dictatură medicalo-tehnocrată întemeiată pe principiile unui stat al
bio-securității (Giorgio Agamben); că drepturile și libertățile fundamentale
ale cetățenilor, garantate constituțional, au fost încălcate sistematic și că
sunt tot mai șubrede în fața tendințelor noilor reglementări care le plasează
în umbra responsabilităților (îndatoririlor) sau a drepturilor colective[23]; că „vaccinul” care conține –
zice-s-ar – „speranță” și „încredere” este, în realitate, o
deziluzie[24]; că „știința” invocată ca argument
de autoritate de atotputernicii zilei nu este nici pe departe un oracol, iar
tezele pretins „științifice” promovate de doctrina covidiană oficială
sunt infirmate de sute și mii de contraargumente și contradovezi susținute de
medici, chimiști, biologi și cercetători de prestigiu[25]; în fine, că „Marea Resetare”
asociată celei de-a patra revoluții industriale, întemeiată pe „cuceririle
digitalizării și inteligenței artificiale” și pe distopia transumanistă,
reprezintă o imensă deturnare a umanității[26] și a civilizației creștine, un uriaș pas
spre un univers al „valorilor întoarse pe dos” (Carlo Maria Viganò[27]).
Da, oamenii au început să simtă. Este posibil să mă-nșel, dar percep în
jurul meu o energie colectivă extrem de apăsătoare. Mai dintotdeauna, oamenii
au fost înclinați să-și idealizeze propriul trecut și atmosfera „din
vremea lor” și să-și savureze amintirile deodată cu asumarea și trăirea
actualității. Acum însă, confruntați cu un prezent tot mai neprietenos, și
chiar respingător, tot mai mulți par cu privirile întoarse îndărăt, tânjind
după timpurile când omenia era omenie și iubirea era iubire, când lumea era
lume și viața era viață: când copiii se jucau învățând și învățau jucându-se,
căutând nu „spațiile sigure”, ci aventura, nu protecția, ci
independența, nu confortul, ci eroismul, nu ecranul jucăriei smart, ci
spațiul din mintea copilului în care el, cum zice Creangă, „încălecat pe
bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici, pe
care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot
dinadinsu, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”; când
adolescenții n-auziseră de untold-de-ne-numitul, n-aveau dubii ce
posedă-ntre picioare ori care pronume li se potriveau și cântau, recitau
poezii, se îndrăgosteau și se iubeau într-o nemijlocită și nefiltrată relație
cu realitatea muzicii, a poeziei și-a iubirii; când adulții erau adulți și
țineau lumea pe umerii lor, cu entuziasmul pe depresie și sănătatea pe boală
călcând; când, apropo, oamenii erau prezumați nu bolnavi, ci sănătoși, iar
bolile se tratau – înainte de medicamente – cu calm, discreție, curaj,
credință, omenie și cu autoironia convingerii că nu mor caii când vor câinii;
când morala și moravurile erau nu mărfurile și „valorile” de import ale „societății
civile”, ci produsul autentic și exclusiv al comunității însăși, întemeiat,
înainte de toate, pe virtuțile creștine și pe bunul simț; când biserica nu avea
ce căuta în treburile statului, dar nici statul în rânduielile bisericii; când
dreptul își extrăgea seva vitală din marile principii fondatoare ale eticii și
logicii și slujea ideilor de dreptate și de justiție; când, pe scurt, lumea nu
dădea semne că vrea ori poate ori riscă să-l piardă pe Dumnezeu.
Da, oamenii au început să nădăjduiască și să spere. Cu toate aceste descoperiri, revelații, înțelegeri și nostalgii în minte și în suflet, semenii noștri se descoperă tot mai mult în ultima vreme cuprinși de credința în bine și de speranță. Speranța că Forțele Absurdului (ale căror principală menire este, nu-i așa?, să ne convingă că ele nu există) vor fi de-mascate; că excepționala explozie de bucurie a copiilor dintr-o școală americană la auzul veștii privind abolirea măștilor, bucurie teleportată în lumea întreagă, va molipsi lumea întreagă de imuabil entuziasm[28]; că deciziile judecătorești reparatorii, prin care au fost sancționate derapaje, ilegalități și mârșăvii ale dictaturii medicalo-tehnocrate nu vor rămâne singulare și că demersul inițiat de echipa avocatului Fuellmich va avea un succes istoric vibrant și eliberator[29]; că milioanele de voci care cer libertate și adevăr la Ottawa și Paris și Sydney și Roma și Bruxelles vor fi auzite și susținute de alte milioane de glasuri din lumea largă și că toată această lume largă se va încolona într-un convoi al libertății și adevărului; că omenia va redeveni, în sfârșit, omenie, iubirea-iubire, lumea-lume și viața-viață.
Este speranța că noi, oamenii, după momentul de doi ani în care ne-am zis c-ar fi mai bine să murim de covid decât de singurătate, vom fi, în sfârșit, luați, de Cineva, în brațe.
[1] https://florentintuca.ro/da-dumneavoastra-cine-sunteti-sa-mi-ziceti-cand-si-cum-sa-dau-noroc-cateva-observatii-despre-virusarea-legitimitatii-in-post-democratie;
[2] https://invesbrain.com/klaus-schwab-great-reset-will-lead-to-fusion-of-our-physical-digital-biological-identity/;
[3] https://mises.org/wire/great-reset-part-vi-plans-technocratic-elite#footnote5_2nlxgge;
[4] https://www.globalresearch.ca/the-digital-dehumanisation-of-mankind/5764858;
[5] https://www.zdnet.com/article/the-metaverse-is-a-human-rights-dilemma/;
[6]https://odysee.com/@Chako:b/10000000_196397075838058_8573219183210830475_n:2 (minutul 9.02);
[7] https://www.aarp.org/caregiving/health/info-2020/covid-isolation-killing-nursing-home-residents.html;
[8] https://www.youtube.com/watch?v=VML96Wdf41g;
[9] https://rumble.com/embed/vqz4sf/?pub=3ehgr;
[10] https://dailyexpose.uk/2021/12/22/video-new-york-covid-19-vaccine-mandate-protester-arrested-after-refusing-to-show-covid-passport-to-buy-food/;
[11] https://www.zerohedge.com/markets/letter-covidian-time-travel-experiment;
[12]https://www.abc.net.au/news/2020-08-17/qld-hospital-rejects-nsw-mother-of-sick-newborn-amid-covid-fears/12564936 ;
[13]https://www.zerohedge.com/political/hospitals-germany-uk-israel-refuse-life-saving-transplant-3-year-old-because-parents-were;
[14]https://www.bitchute.com/video/JtyKRgUzTOoO/;
[15] https://www.newsweek.com/video-german-police-using-rulers-measure-distance-between-people-viewed-700k-times-1658570;
[16] https://www.thetimes.co.uk/article/not-vaccinated-not-invited-christmas-lunch-covid-omicron-variant-f879vxp5b;
[17]https://summit.news/2021/12/21/austria-hiring-people-to-hunt-down-vaccine-refusers/;
[18] Pentru exemple de abuzuri și cruzimi comise în numele „protecției” în
fața covidului:
https://issuesinsights.com/2022/02/09/covid-cruelty/;
[19] https://swprs.org/studies-on-covid-19-lethality/#age;
[20] https://sites.krieger.jhu.edu/iae/files/2022/01/A-Literature-Review-and-Meta-Analysis-of-the-Effects-of-Lockdowns-on-COVID-19-Mortality.pdf;
[21] https://www.strategicthinking.ro/wp-content/uploads/2022/02/4.02.2022-Capitolul-7-Sondaj-INSCOP-STG-GMF.pdf;
[22] https://www.dailymail.co.uk/news/article-10484743/Putting-TIGHTS-face-mask-makes-better-stopping-spread-Covid-study-finds.html; Pentru alte
exemple, https://brownstone.org/articles/a-litany-of-absurdity/;
[23] https://off-guardian.org/2022/02/08/uk-reforming-human-rights-law-compulsory-vaccines-on-the-horizon/;
[24] https://aaronsiri.substack.com/p/whistleblower-fda-and-cdc-ignore-3e2; https://margaretannaalice.substack.com/p/letter-to-a-governing-body;
[25] https://off-guardian.org/2021/09/22/30-facts-you-need-to-know-your-covid-cribsheet/;
[26] https://www.globalresearch.ca/plan-turn-you-genetically-edited-human-cyborg/5770518;
[27] https://www.sott.net/article/461721-Vigano-Those-who-resist-the-NWO-will-have-the-help-and-protection-of-God;
[28] https://twitter.com/Breaking911/status/1492010506537873424?s=20&t=9g2remNFL_EWK1ycYssfig;
[29] https://www.globalresearch.ca/video-grand-jury-day-1-attorney-dr-reiner-fuellmich-germany-pcr-plandemic-trial-before-grand-jury-eventually-international-criminal-court/5770149.
de Florentin Țuca | 9 noiembrie, 2021 | Colecția de texte
Când, acum ceva vreme, ne-au dat cu cârpa peste față și
ne-au obligat să ne mascăm și zâmbetul, și respirația, puțini dintre noi și-au
imaginat că botnița asta ne va sufoca și libertatea de expresie, atâta cât mai
rămăsese din ea, moft demodat al epocii post-democrație, post-adevăr și
post-normalitate.
Era, însă, cumva de așteptat ca instaurarea despotismului
(fie el și medicalo-marțialo-globalist) să fie acompaniată – printre altele – și
de suprimarea ori cenzurarea expresiei libere. Este una dintre tristele legități
istorice, nu-i așa?, imposibil de ignorat de zeii dictaturii contemporane în
curs de înstăpânire. Că această dictatură nu se cheamă „nazistă”, „fascistă” sau
„comunistă” ci, ca nepoată de sufix a acestora, își zice „covid-istă”, are mai
puțină relevanță; în fond, ce se naște din autocrație libertate mănâncă. Prin
urmare, operațiunea de încătușare a cuvintelor, în pregătire și coacere, face
parte din rețetă și n-ar trebui să ne ia prin surprindere.[1]
Pe mine însă, prin surprindere mă iau mai multe rafale.
Întâi, ritmul. Deși cenzurarea liberei expresii fusese
premeditată și, în jurisdicția noastră, anunțată de buzduganul decretului de
instaurare a stării de urgență din martie trecut, n-am vrut să dau prea mult
credit acelui semn de exclamare. L-am remarcat atunci, mirat de amestecarea lui
laolaltă cu toate „urgențele” momentului, dar n-am crezut că așa-zisele „știri false”
urmau să devină, în scurt timp, la fel de „periculoase” ca „virusul ucigaș”.[2]
Pe urmă, amploarea războiului informațional și, în
particular, anvergura operațiunii de manipulare, de îndârjită promovare a
versiunilor „oficiale” și de discreditare a opiniilor dizidente. Faptul că Ministerul
Adevărului s-a transferat din ficțiunea orwelliană în somptuoase sedii ale
realității este o elocventă dovadă în acest sens. Un sediu de acest fel,
inaugurat acum câteva zile, are și o denumire de o cinică rezonanță: Good
Information Inc. (un subiect consistent, bun de reluat cu altă ocazie).[3]
În fine, rafalele cele mai șocante și mai penetrante:
aplauzele și încurajările unora și, mai ales, ale acelora care, în normalitate
(în „vechea normalitate”), ar fi trebuit, dimpotrivă, să îndeplinească rolul de
gardieni ai libertății de gândire, de dezbatere și de expresie: ei, chiar ei!, vârfurile
elitelor, cărturarii (dascăli, scriitori, critici, politologi, filosofi). În
fapt, tocmai aplauzele, îndârjirea și „civismul” lor mi-au motivat prezenta
luare de cuvânt. Nu-mi propun un inventar complet al tuturor pledoariilor lor
pentru cenzurarea sau pedepsirea expresiei independente, ci mă voi rezuma la câteva
exemple recente (1). Provocat de aceste mostre, voi zăbovi preț de câteva rânduri
pe tema liberei expresii ca drept fundamental al cetățeanului (2). Apoi, cu
aceste exemple ca premisă, mă voi mira și mă voi întreba, retoric, unde s-a
risipit imperativul analizei cărturărești lucide, temeinice și nuanțate (3), de
ce asemenea pledoarii sunt viciate de dublă măsură și disonanță cognitivă (4) și
de unde atâta încrâncenare, năduf și încărcătură de resentimente (5). Pe baza
acestor notițe, voi risca în final un pronostic-premoniție (6).
1. Dezamăgită de dezordinea identificată în administrarea actualei crize
sanitare, o distinsă doamnă profesor universitar, reputat politolog, apărător și
promotor al democrației și drepturilor omului, activist anti-corupție, a
intervenit deunăzi în spațiul public cu un set de instrucțiuni menite să pună ordine
în treburile cetății: cine ar trebui să fie prim-ministru, cum să fie efectuate
anchetele epidemiologice, cât de urgentă este „vaccinarea obligatorie”, care măsuri
de „carantinare” sunt prioritare, cum nu ar mai trebui să respirăm fără „certificat
verde” etc. Supărată de excesul de libertate din spațiul public al
dezbaterilor, doamna profesor-politolog s-a arătat dezamăgită de pretinsa
pasivitate a Consiliului Național al Audiovizualului și a susținut că „CNA, cea
mai impotentă instituție a statului, […] ar trebui să-și verse focul […] pe
orice dezinformare sau îndemn la a sabota sănătatea publică prin orice mijloace
media și indiferent cine le-ar colporta […]. Lumea nu știe că sutele de morți
zilnice sunt ale celor nevaccinați. CNA are o enormă răspundere pentru faptul că
în România analfabeții sanitari au câștigat bătălia. De exemplu, vreau să cer
amenzi drastice pentru toți cei care colportează că românul nu trebuie să se
vaccineze că e vaccinat cu creștinismul. Moare o dată la trei minute câte unul
din ăsta vaccinat cu creștinismul, din păcate nu și colportorii (sic!),
care s-au vaccinat demult și taie gogoși la turmele de oi care se iau după ei.
Dați-le amenzi să intre în faliment!”[4]
Tot recent, un reputat critic literar contemporan,
cunoscut profesor și academician, fost respectat politician, a publicat un text
de o surprinzătoare virulență la adresa dreptului la liberă gândire și opinie: „O
propagandă deșănțată (să nu ne ascundem după deget: criminală!(sic!)
– a unor persoane, între care (atenție!) medici, actori cunoscuți, juriști (o
liotă), care și-au împărtășit public, la ore de vârf, nici măcar îndoielile,
dar certitudinile cu privire la riscurile sau la ineficacitatea vaccinării.
[…] Deși e limpede că vaccinul reprezintă cea mai bună protecție (sic!),
oamenii nu mai cred autoritățile, ci pe antivacciniști. E normal? Eu zic că nu.
Mai ales că argumentele antivacciniștilor sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire.
[…] Soluția este, singura deocamdată, vaccinarea. […] Nu e vorba de
discriminare, ce prostie!, să-i împiedici pe nevaccinați să intre în
restaurante și în cluburi, majoritatea, tineri, care la concerte și teatre tot
nu se duc, sau să călătorească în străinătate. E singurul mijloc să-i determini
să nu infecteze toată nația. Să distrugă o economie de care profită, dar la
care nu aduc nicio contribuție. Să ne prejudicieze pe toți cei care considerăm
că relaxarea urmează muncii și nu invers.”[5]
În fine, într-un recent număr al unei prestigioase
reviste culturale, un cărturar de o excepțională erudiție, cunoscut profesor și
filosof, apreciat eseist și istoric al artei, a răbufnit într-o manieră vehementă
cu referire la așa-zișii „negaționiști” care, conform domniei sale, „nu mai pot
invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde
înaintea Justiției”. Ei, spune domnul profesor-filosof, „sunt cei care, în
pofida unei enorme evidențe (sic!), se împotrivesc sistematic și
programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a
epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”,
motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați (sic!) și, dacă recidivează
în negaționism (sic!), supuși unor sancțiuni administrative și/sau
penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești
oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime (sic!)
și trebuie tratați ca atare.” La fel de indezirabili sunt, în optica domnului
profesor-filosof, „antivacciniștii: cei care uzează de autoritatea lor fie de
medici, fie de preoți, fie de profesori sau de politicieni, spre a distruge încrederea
în vaccinare, în general, și în vaccinarea anti-COVID, în special, fără a
furniza dovezi concludente științific pentru atitudinea lor. Toți aceștia ar
trebui ori să aducă dovezi concludente, ori să tacă; la recidivă, ar trebui să fie
inculpați și condamnați.” „Aici” – continuă domnul profesor-filosof – „mi se
pare potrivită o diferență de tratament: cred că de la cine susține public că «nu
există COVID-19» nu mai trebuie așteptate dovezi pentru a-l incrimina pe loc.”(sic!)
Apoi, „dacă cineva susține public că vaccinurile dăunează mai mult decât ajută
în prezent sau pe viitor, să i se solicite să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține
public că vaccinarea nu limitează cazurile grave, că datele statistice
furnizate de autoritățile de pretutindeni sunt falsificate etc., să vină cu
dovezi sau să tacă. Dacă susține că vaccinurile sunt un experiment și că oamenii
sunt cobai, să vină cu dovezi sau să tacă. Cine cere de la amvon oamenilor să nu
se vaccineze, fiindcă vaccinurile ar fi expirate, să o dovedească sau să tacă,
iar în caz de recidivă să ajungă la închisoare.” În concluzie, domnului
profesor-filosof i se pare „intolerabil abuzul de liberă exprimare în
circumstanțele din prezent și cu media existente, cu consecința nefastă a mii,
zeci de mii de morți evitabili.”(sic!)[6]
După cum se poate observa, fragmentele citate mai sus
sunt susceptibile să deschidă unghiurile unor dezbateri ample, pe multiple
fronturi: polemici legate de (dez)avantajele „vaccinării”, (in)oportunitatea
certificatului poreclit – nu prea știm de ce – „verde”, cauzalitatea în ipoteza
deceselor „de” vs. „cu” covid, (in)eficacitatea măsurilor de combatere a
epidemiei, precum masca sau așa-zisa „distanțare socială”, (ne)discriminarea între
„vaccinați” și „nevaccinați”, „enormele evidențe” care susțin „măsurile de
combatere a epidemiei” vs. pretinsa lipsă a „dovezilor concludente științific”
care ar invalida poziția „negaționiștilor”[7] etc. Prin prezenta intervenție, nu-mi propun să inițiez
(ori să mă înscriu în) vreo polemică pe asemenea teme cuprinzătoare, bune de
analizat cu alte ocazii. Motiv pentru care, așa cum anticipam, ofurile
momentului și contextului țin de felul în care unii mentori și călăuzitori din
elita educației și culturii naționale se raportează la un drept fundamental al
cetățenilor numit „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credințelor
și libertatea creațiilor de orice fel”, drept garantat de Constituție (art.
30). Și aici am în vedere nu tăcerea complice a covârșitoarei lor majorități,
care întoarce privirea când vede cum regimul medicalo-marțial ghilotinează adesea
libera expresie, ci încurajările exprese și vehemente de tipul celor evocate mai
sus și folosite în cele ce urmează ca referințe pur exemplificative.
2. Înainte de analiza acestor exemple, câteva scurte considerații elementare
despre dreptul la liberă expresie, garantat constituțional. Intim asociat
libertății de conștiință și de gândire, expresia independentă este una dintre
primele simboluri ale libertății în general, cel mai nobil, probabil. Din
perspectiva asta, memorabilă rămâne definiția lui George Orwell: „Dacă este să definim
libertatea, ea înseamnă, înainte de toate, dreptul de a rosti adevăruri pe care
oamenii nu vor să le audă.”
În acord cu tratate și convenții internaționale
referitoare la drepturi civile și politice, Constituția noastră garantează libertatea
de expresie ca drept fundamental și stabilește care sunt limitele acestui
drept: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața
particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. (Art. 30(7)). În
plus, potrivit Legii fundamentale, „Sunt interzise defăimarea țării și a națiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență
publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (Art. 30
(8)). Dincolo de aceste limitări specifice, dreptul la liberă expresie poate fi
afectat (separat sau împreună cu alte drepturi fundamentale) de restricții
aplicabile doar în cazuri excepționale și stabilite prin îndeplinirea cumulativă
a tuturor condițiilor limitative prevăzute de art. 53 din Constituție (doar în
temeiul unei legi adoptate de parlament, doar temporar, doar cu respectarea
principiului proporționalității, doar dacă restrângerea este necesară într-o
societate democratică și doar dacă măsura nu afectează însăși esența
dreptului).
După cum se poate remarca, niciuna dintre limitările prevăzute
expres de textele constituționale citate nu ar putea fi invocată pentru restrângerea
dreptului unei persoane de a-și exprima opinia cu privire la politici și măsuri
sanitare sau proceduri și tratamente medicale. În plus, în lipsa unei legi
adoptate în condițiile art. 53, care să restrângă în mod expres libertatea cuvântului,
dreptul nostru de a participa la dezbateri publice pe teme legate, printre
altele, de crize sanitare nu poate fi restrâns sau condiționat. Cât despre părerile
emise în exercițiul acestui drept ele sunt și trebuie să rămână independente,
oricât ar fi de „nefondate”, „aberante”, „retrograde” sau „criminale” în optica
unor înțelepți analiști. Asta pentru simplul motiv că art. 30 din Constituție
garantează nu dreptul la opinii pretins savante, ci dreptul la opinii libere.
Cât despre art. 404 cod penal, invocat recent ca pretext
pentru hărțuirea unui preot pe motiv de predică incorectă politic[8], el instituie o limitare a expresiei într-un caz cu
totul special și limitat (protejarea siguranței naționale), motiv pentru care
apelul la această normă este vădit inadecvat pentru restrângerea libertății de
expresie în general.
3. Revin la tezele profesorilor în cauză, le recitesc exclusiv din
perspectiva evocată mai sus și mă declar contrariat.
Când zic asta, am în vedere, întâi de toate, fermitatea și
siguranța propriilor lor teze și a întregii puneri în scenă, tăria de beton
armat a premiselor pe care se întemeiază și lipsa oricăror dubii și dileme în
pregătirea și construcția silogismelor (dacă „silogisme” se pot numi
rechizitoriile lor). Pentru doamna profesor-politolog, CNA este, fără îndoieli,
„cea mai impotentă instituție a statului”, „sutele de morți zilnice” sunt,
certamente, „ale celor nevaccinați”, iar „analfabeții sanitari au câștigat bătălia”,
fără doar și poate; conform domnului profesor-academician, „e limpede că vaccinul
reprezintă cea mai bună protecție”, iar „propaganda” acelora care se referă la „riscurile
sau la ineficacitatea vaccinării” este, indiscutabil, „deșănțată” și, cu semn
de exclamare, „criminală”; în fine, în optica domnului profesor-filosof (un dilematic
prin excelență), premisa de căpătâi, indubitabilă, evident, este că toți aceia
care, „în pofida unei enorme evidențe”, contestă în vreun fel ceva din
ideologia oficială legată de actuala epidemie sunt „negaționiști” – stea cusută-n
frunte-, „comit, demonstrabil, crime” și, deci, „nu mai pot
invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde
înaintea Justiției”.
În al doilea rând, rămân fără grai în fața verdictelor
tranșante și a flăcărilor de rug în care-s aruncate zicerile considerate prea
slobode. Într-un prim caz, „amenzile drastice” care „să-i bage în faliment”; în
al doilea, sancționarea atitudinii „criminale” și „vaccinarea obligatorie” ca
singură soluție să „nu se infecteze toată nația”; în al treilea, obligația de a
prezenta „dovezile” (privind „corectitudinea” părerilor, impresiilor sau gândurilor
exprimate prea liber), „tăcerea” (taci-taci, că tăcerea e de aur, nu-i așa?)
sau „închisoarea” („noastră, cea de toate zilele”, cumva?).
Peste toate acestea, însă, peste toate accentele excesive
și tușele vădit întunecate care încorsetează libertatea de gândire și de
exprimare, o altă serioasă nedumerire este legată nu de ceea ce textele conțin,
ci, dimpotrivă, de ceea ce le lipsește. Și când spun asta am în vedere
nu neapărat lipsa oricăror referințe (înainte de a vorbi de „amenzi drastice”, „vaccinare
obligatorie”, „recidivă”, „dovezi” și „pușcărie”) la norme și principii de
drept relevante și, eventual, la prevederile constituționale indicate mai sus
(pct. 1). (Deh, normele și principiile astea juridice riscă să devină prea
plicticoase și să consume din sarea și piperul analizei jurnalistice. Deși, la
cât de amorezate se declară elitele naționale de „statul de drept” și „justiția
adevărată”- neapărat „euro-atlantică”-,
m-aș fi așteptat măcar la o juridică notă de subsol, fie și sub forma unei abțineri
pentru insuficienta specializare într-ale legilor). Adevărata lipsă care mie-mi
sare-n ochi este, însă, absența nuanțelor, a subtilităților și a
rafinamentului analitic. Ce înseamnă, de exemplu, stau să mă întreb, „analfabet
sanitar”? Cum pot fi calificate dubiile sau chiar certitudinile cuiva față de
eficacitatea unor proceduri medicale experimentale drept „propagandă deșănțată”
și „criminală”?! Și-apoi, care este legătura de cauzalitate dintre „dubiile” unora,
„criminala” „inducere în eroare” a altora și numărul de „morți evitabili”?!
Dubiile cu efect de hipnoză colectivă și de sinucideri asistate?!… Mai departe,
dacă „împiedicarea nevaccinaților să intre în restaurante” nu este „discriminare”,
atunci cum se numește? Apoi, de unde insistența cu care domnul profesor-filosof
cere dizidenților să-și probeze păreri, convingeri intime sau credințe cu „dovezi
concludente științific” (cine certifică nivelul de acuratețe?) ori, probatio
diabolica în drept, să facă dovada unui fapt negativ? În fine, în ce
temei lingvistic, juridic sau, în general, epistemologic, putem califica pe
cineva care se îndoiește de versiunea „oficială” despre o criză sanitară drept „negaționist”
sau pe cineva care cercetează efectele secundare ale unui tratament genetic
drept „antivaccinist”? Nu e cam mult și cam dăunător, oare, să abuzăm – mai
ales noi, înțelepții cărturari – de atâtea etichete expeditive și
simplificatoare în dauna analizei nuanțate? Nu cumva lansarea unor asemenea
concepte, sentințe sau șabloane, după caz, ar face necesară și o motivare în
susținere, care să coboare în straturi psihologice, sociologice, juridice și
filosofice ceva mai adânci și să dea un serios temei – dacă o exista –
pretinsei nevoi de cenzură sau, mai grav, sancțiunilor penale pentru „crimă”?! Apoi,
cum conciliem noi critica asta virulentă a “vaccinaților cu creștinismul” a “negaționiștilor”
și “antivacciniștilor” a căror opțiune este, conform, statisticii oficiale, majoritară
în societate[9], cu entuziasta noastră dragoste pentru principiile
democratice? Și, în fine, o ultimă curiozitate: cum acceptă oare distinșii
profesori că ateul, „negaționistul” lui Dumnezeu-Creatorul, este perfect
tolerabil ca „liber cugetător”, dar „negaționistul” a orice-altceva-pe-lume
este „criminal” și cugetător întemnițabil?!
În fine, mirarea-mirărilor: cum se explică înverșunarea
unor cărturari împotriva libertății de expresie, dreptul care reprezintă taman
comoara lor cea mai de preț, materia lor cea primă, suflul propriei existențe
profesionale și spirituale, crezul și pâinea lor cea de toate zilele? Și, apoi,
cum ar fi dacă incantațiile cu care este așteptată cenzura sau nonșalanța cu
care se împart lozinci întru segregare ori entuziasmul cu care este invocată pușcăria
dizidenților se vor întoarce într-o zi ca un bumerang și vor da de pământ cu
credibilitatea de cărturari a cărturarilor? Bună conexiune cu nedumerirea următoare.
4. M-a fascinat întotdeauna dragostea notorie a intelighenției noastre pentru
„statul de drept” și pentru „justiție”, o pasiune constantă și înflăcărată,
probată de nenumărate și mișcătoare scrisori de amor: elogii la adresa libertății,
imnuri pentru disidenți, citate din Havel și Arendt, apeluri către lichele, ode
închinate slujirii pure, blesteme azvârlite peste ciume roșii, extaze întru plăcuțe
suedeze și multe-multe alte expresii de iubire. Fascinația mea provenea și
provine, însă, din descoperirea că excitarea unor intelectuali în fața ideii de
drept și de justiție nu a avut și, constat, nu are nicio legătură nici cu
dreptul și nici cu justiția (miza reală este, cred, alta, subiect separat,
atins doar en passant la pct. 5 de mai jos).
În mod similar, libertatea de expresie – una dintre cele
mai cântate și adulate muze ale statului de drept – este, și ea, victima
aceleiași fetișizări. Și ea, și libertatea de conștiință și de gândire, și
spiritul critic, și nediscriminarea sunt valori slăvite in abstracto, în
aerul rarefiat al ideilor pure; când este să le coborâm, însă, la firul ierbii,
aceste mărețe comori ale statului de drept ajung să fie evaluate cu altă măsură,
acea a contextului concret, a imperativului ideologic al zilei și
a oportunității de moment.
Intelectualii ale căror opinii sunt citate mai sus nu fac
excepție. Deși, prin recentele poziții, ei solicită în mod expres, așa cum am
arătat, cenzurarea sau chiar sancționarea penală a oricăror critici la adresa ideologiei
covidiene oficiale, se auto-promovează ca apărători și promotori ai libertății
de expresie, spiritului critic și nediscriminării.
Domnul profesor-filosof, bunăoară, îndrăgostit declarat
de „neverosimila făptură a libertății”[10], recunoștea, cândva, cu temei, că „o societate liberală este,
în chip natural și evident, una în care libertatea expresiei constituie regula,
iar cenzura – excepția” și admitea, la fel de întemeiat, că „cei care nu împărtășesc
fundamentele societății liberale nu pot fi excluși prin închidere în pușcărie,
interdicție sau exil, fără ca această societate să-și nege principiile.”[11] Aha!… Să înțelegem, așadar, că un asemenea principiu,
aplicabil în cazul societății liberale, nu mai este valabil și pentru
cei care „nu împărtășesc fundamentele” societății medicale, aceștia din
urmă, „negaționiști” de rit nou, putând fi, carevasăzică, trimiși la pușcărie
pentru crima de lèse–vacciné…
Același distins intelectual adopta, în alt context, o
poziție diametral opusă aceleia evocate mai sus și accepta, cu temei, că statul
nu este îndreptățit să impună cuiva binele cu forța și nici să discrimineze cetățenii
din cauza opțiunilor lor de viață.[12] Tot domnia sa deplângea, retoric, nu atât spiritul
critic al „analfabeților”, ci, mai ales, pe acela al „savanților și jurnaliștilor
de renume”.[13]
La rândul său, domnul profesor-academician, astăzi
adversar declarat al „propagandei deșănțate și criminale” duse de persoanele cu
„certitudini” în privința vaccinării, zicea cândva că „toată lumea are dreptul
la opinie, oricare ar fi ea, şi […] orice ideologie sau doctrină poate fi
discutată, acceptată sau respinsă, fără a-i trage la răspundere pe cei care o
susțin, combătându-i pur şi simplu, dacă e cazul”[14].Tot domnia sa lua apărarea jurnaliștilor de la Charlie
Hebdo și declara sentențios, într-o colegială polemică: „Ce lașitate, iartă-mă,
dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare!”[15]. Da’ chiar așa, cum este să limitezi dreptul la opinie în
cazul unei crize sanitare din frica de păreri contrare explicațiilor oficiale?…
Și în situația, domniei sale, despre spiritul critic, numai de bine.[16]
Un caz special este reprezentat de doamna
profesor-politolog, acuzată cândva, de încălcarea unor valori religioase sacre
pentru creștini: opera sa dramaturgică, „Evangheliștii”, a fost considerată, în
special de credincioșii creștini și de biserici, drept blasfematoare, datorită,
în principal, ridiculizării Noului Testament și scenelor cu orgii sexuale și
homosexuale în care erau implicate personajul care Îl reprezenta pe Iisus și
actori care îi întruchipau pe Maria Magdalena și pe Apostoli.[17] În fața acestui val de critici, doamna
profesor-dramaturg a invocat dreptul la liberă expresie a cărei însemnătate o
recunoștea, de altfel, într-un alt context, într-o manieră tranșantă: „Libertatea
de expresie este un drept universal, aplicabil tuturor. Au dreptul să se
exprime și cei care știu ortografie, și cei care nu știu, și cei care îndeamnă la
libertate, și cei care cer suprimarea ei.”[18] Și în cazul doamnei profesor-politolog, dublul-standard
este evident: cei „vaccinați cu creștinismul” au datoria să respecte dreptul la
expresie al artistului care batjocorește “estetic” numele și imaginea Mântuitorului,
dar nu au libertatea propriilor opinii în domeniul politicilor sanitare pentru
că, pesemne, nu-s suficient de „artistice” și nu-s exercitate prin punerea în
scenă a unor ritualuri de sex oral.
5. Și ajung, în fine, la ultima nedumerire: de unde atâta înverșunare, și atâta
pizmă, și atâta patimă cu care sunt tratați „analfabeţii sanitari”, „vaccinații
cu creștinismul”, „colportorii”, „tăietorii de gogoși”, „negaționiștii”, „antivacciniștii”,
„conspiraționiștii”, „covidioții”[19], promotorii de „inepții”, „instigatorii” la „ne-distanțare”
și, în general, „turmele de oi care se iau după ei”? Mă gândesc că întrebarea
este cu atât mai legitimă cu cât asemenea etichete aplicate unor păcătoși ai îndoielii
vin din partea unor fini și dilematici cărturari. În căutarea răspunsului, mă rătăcesc
în tot felul de supoziții.
Să fie, oare, ura de clasă ori aversiunea pentru aceia
care-s „inferiori” pentru simplul motiv că nu fac parte din casta aleasă să judece
și să-și dea cu părerea, ci-s damnați doar să execute și să se supună orbește?
O fi disprețul față de îndrăzneții care pun la îndoială convingerile înțelepților
cărturari ori sfaturile „elitei”? Să fie, cumva, mirajul etichetei „conspiraționismului”,
bună de lipit pe absolut orice abatere de la dogma propagandei oficiale?[20] Ar sta răspunsul în nevoia disocierii de „tagma proștilor”
(a acelora lipsiți de rațiune „elementară”)[21] ori a delimitării de „negaționism” văzut ca „formă periculoasă
de naționalism și «nativism» cultural, de refuz obstinat al modernității de tip
occidental, ba chiar de populism extremist de dreapta”?[22] Să fie, eventual, desconsiderarea și lehamitea față de „antivacciniștii”
„profitori” care, așa cum zicea profesorul-academician, „distrug o economie
[…] la care nu aduc nicio contribuție” și pun „relaxarea” înaintea „muncii”?
Ori să fie, poate, într-un alt registru, frica de boală și de moarte și nevoia
de a explica și boala și moartea prin arătarea cu degetul a țapilor ispășitori?
Ori, de ce nu?, ciuda pe „colportorii” care, spre deosebire de „vaccinații cu
creștinismul”, nu mor și ei, cum bine știe doamna profesor-politolog, „o dată la
trei minute”, fir-ar mama ei de capră a vecinului? Sau o fi, la urma urmelor,
atașamentul natural și obligatoriu al finilor cărturari pentru doctrina oficială
a puterii, ca garanție a stabilității, gloriei și prosperității individuale?
Nu știu, nu-mi dau seama exact. Dacă însă ar fi să mizez
pe un răspuns, aș zice că el conține câte ceva din fiecare presupunere:
ingrediente amestecate într-un cocktail special, fancy și juicy,
sorbit de înțelepții cărturari cu savoarea apartenenței la o castă exclusivistă,
educată în doctrina „modernității”, școlită la școala supremației „științei”, conectată
ombilical la cuceririle „occidentalismului” și „atlanticismului” și, peste
toate, neapărat desprinsă de mizeria, și de urâțenia, și de provincialismul, și
de înapoierea, și de obscurantismul acestui loc blestemat numit cu scârbă „România
gurilor știrbe”[23].
6. Nu știu nici cum arată viitorul liberei expresii. Dacă este să mă uit la
semne, nu se întrevede prea luminos. Diviziunile sociale par să se adâncească,
abordările devin din ce în ce mai ne-raționale și mai încărcate de patimă, iar
războiul informațional – tot mai fierbinte. Temerea mea este că ne îndreptăm
spre o fază a acestui război în care dezbaterea va fi golită de argumente, iar
silogismele vor fi înlocuite de sentințe.
Cât despre condiția „negaționiștilor” din „turma de proști”, „analfabeți sanitari”, „colportori” și „tăietori de gogoși”, anticipez că ar trebui să se aștepte la vremuri aspre[24]. Nu este exclus ca, în „noua normalitate”, sincera lor credință în libertatea expresiei să fie aruncată la coș de convingerea noului iluminism că free speech is hate speech[25]; ca apelul lor la nenumărate dovezi susținute de oameni de știință serioși și credibili să fie trecut cu vederea pentru că aceste probe nu se ridică la înălțimea unor „enorme evidențe”; ca încrederea lor în garanțiile constituționale care ocrotesc drepturile fundamentale să poată fi oricând nesocotită pentru că, „atunci când avem urgențe medicale, nu ne uităm la Constituție”[26]; ca atitudinea lor să fie lesne calificată „terorism intern”[27], iar ei, ca disidenți, țapi ispășitori pentru toate relele și nenorocirile care ne amărăsc viața.[28]
Și, dacă nu le place o asemenea perspectivă, să probeze că ea este imposibilă; dacă nu pot dovedi, să-și înghită limba; și, dacă nu-s în stare nici de una nici de alta, să-și pregătească bocceluța cu drepturi și libertăți și să aștepte ca cineva să le sune la ușă
[1] Câteva exemple dintr-o mie: https://taibbi.substack.com/p/temporary-coronavirus-censorship; https://nypost.com/2021/02/19/white-house-working-with-social-media-to-silence-anti-vaxxers/; https://edition.cnn.com/2021/02/10/tech/robert-kennedy-jr-instagram-ban/index.html; https://twitter.com/consent_factory/status/1290727230981709827;
[2] https://florentintuca.ro/era-o-senina-si-friguroasa-zi-de-aprilie-si-ceasurile-bateau-ora-13;
[3] https://thehill.com/homenews/media/578499-soros-backing-new-media-effort-to-battle-disinformation;
[4] https://adevarul.ro/news/politica/alina-mungiu-pippidi-arafat-prim-ministru-1_616889c45163ec4271605721/index.html;
[5] https://romanialiterara.com/2021/10/valul-4/;
[6] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/negationism-covid;
[7] Tezele promovate de distinșii profesori conform cărora
argumentele „negaționiștilor” „lipsesc cu desăvârșire”, în timp ce politica
oficială se întemeiază pe „enorme evidențe” sunt infirmate de nenumărate
analize, studii, cercetări (toate „științifice”) și apar foarte șubrede în
lumina altor extrem de numeroase luări de poziție ale unor cercetători, medici,
biologi, juriști și jurnaliști de prestigiu. Câteva exemple recente, dintre
sutele adunate pe perioada așa-zisei „pandemii”: https://off-guardian.org/2021/09/22/30-facts-you-need-to-know-your-covid-cribsheet/; https://www.theguardian.com/world/2021/oct/28/covid-vaccinated-likely-unjabbed-infect-cohabiters-study-suggests; https://www.globalresearch.ca/57-top-scientists-doctors-release-shocking-study-covid-vaccines-demand-immediate-stop-all-vaccinations/5746848;https://www.globalresearch.ca/nucleic-acid-testing-technologies-use-polymerase-chain-reaction-pcr-detection-sars-cov-2/5739959;
[8] https://www.g4media.ro/breaking-dosar-penal-in-cazul-episcopului-ambrozie-din-giurgiu-care-a-spus-ca-vaccinurile-sunt-expirate-si-le-a-transmis-credinciosilor-sa-nu-se-vaccineze.html;
[9] https://vaccinare-covid.gov.ro/situatia-vaccinarii-in-romania/;
[10] Andrei Cornea, Despre neverosimila făptură a libertății,
Editura Humanitas, 2016;
[11] https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/trebuie-sa-acceptam-orice;
[12] „Statul n-are nici un drept să prescrie oamenilor cum să-și
organizeze spațiul privat. Atâta vreme cât îmi văd de viața mea personală în
liniște, fără să aduc prejudicii altora, nici aceștia, oricât de mulți și de
influenți ar fi, orice susținere ar avea din partea statului sau a unei
Biserici, n-au nici un drept să-mi impună într-un fel sau în altul cum e bine să
trăiesc sau să mă trateze partizan și umilitor, încât să fiu discriminat legal
sau descurajat legal să trăiesc așa cum doresc […]”. Mai departe, conform
profesorului-filosof, „în spațiul
privat nu e admisibil ca o majoritate să-mi ceară să-mi duc viața așa cum crede
ea de cuviință, chiar dacă ea, în mod sincer, dorește să-mi facă un bine. Iar
legile statului nu au voie să favorizeze viziunea morală a majorității în
detrimentul unei minorități. Aceasta e esența democrației și orice abatere, fie
și cu acoperire legală, morală sau religioasă, este, de fapt, nelegitimă”. (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/referendum-si-democratie);
[13] „Suntem relativ pregătiți să explicăm deficitul
spiritului critic la analfabeți ori la semidocți, preluați aparent cu ușurință de
sentimente și mai ales de resentimente, dar cum să-l explicăm pe cel al
oamenilor cultivați, școliți, ba chiar al savanților sau al jurnaliștilor de
renume? Și să nu se spună că, în general, spiritul critic se poate nărui în
afara domeniului de competență, dar că rezistă bine înăuntrul acestuia. Uneori,
nici măcar domeniul restrâns de competență nu e salvat, iar abdicările
intelectualilor și profesioniștilor de la adevăr nu se explică decât parțial
prin presiunile regimurilor totalitare.” „Poate că, totuși, școala ar avea ceva
de făcut aici: să ofere nu doar informație, nu doar abilități, ci trezirea și învigorarea
simțului critic, a discernământului, ba chiar a autoanalizei.” (https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/post-adevrul-la-ordinea-zilei);
[14] https://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ideologie_i_ur;
[15] https://evz.ro/efectul-charlie-hebdo-plesu-se-impunge-cu-liiceanu-manolescu-este-plesnit-cu-plagiatul-lui-ponta.html;
[16] „Spiritul critic înseamnă «ciuru»“, sita, dis-cernămîntul, cernerea… În
plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei
autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce
nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au
capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte
ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe
baza unor realizări certe.”(https://www.dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/daca-scoala-nu-e-spirit-critic-nu-e-si-daca-spirit-critic-nu-e-cultura-nu-e-interviu-cu-nicolae-manolescu);
[17] https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/12/051204_scandal_teatru_iasi.shtml;
[18] https://www.romaniacurata.ro/poate-supravietui-libertatea-de-la-x-files-la-charlie/;
[19] https://www.thenationalnews.com/world/europe/german-minister-brands-anti-virus-measure-protesters-covidiots-1.105783;
[20] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/credinte-stranii-si-mari-conspiratii;
[21] https://spotmedia.ro/stiri/politica/nimeni-nu-si-a-vazut-sufletul-gol-nimeni-nu-a-vazut-sufletul-altcuiva-gol-despre-prietenie-prostie-patria-mica-si-ce-se-intampla-in-tara-mare-interviu-video-cu-gabriel-liiceanu;
[22] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/disonanta;
[23] https://www.contributors.ro/romania-gurilor-știrbe/;
[24] https://consentfactory.org/2021/10/31/new-normal-winter-is-coming/;
[25] https://www.the-american-interest.com/2017/12/20/liberal-defense-populism/ ;
[26] https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-25087425-arafat-raspunde-avocatului-poporului-pana-spune-opresc-din-cauza-constitutiei-respect-principiile-invatate.htm
[27] https://www.washingtonpost.com/opinions/anti-vaccine-extremism-is-akin-to-domestic-terrorism/2021/02/26/736aee22-787e-11eb-8115-9ad5e9c02117_story.html; https://www.nature.com/articles/d41586-021-01084-x; https://www.zerohedge.com/political/police-target-americans-their-ideological-beliefs-and-behaviors
[28] https://charleseisenstein.org/essays/girard-series-part-2-fascism-and-the-antifestival/.
de Florentin Țuca | 20 iunie, 2021 | Colecția de texte
Provocat să tratez subiectul raportului dintre cultură și
drept, recunosc că primul gând s-a oprit la revoluția culturală a zilelor
noastre și la umărul pus de sistemul de drept în susținerea ei.
Și, în continuarea acestui gând, îmi amintesc că
revoluția culturală chineză din secolul trecut a fost definită de imperativul
eliminării din cotidian a patru elemente vădit „uzate”: vechile figuri,
vechile idei, vechile mentalități și vechile obiceiuri.
Nimic nou sub soare, întrucât revoluția culturală contemporană are cam aceleași
obiective și tinde la demolarea acelorași patru „vechituri”: personalități
precum Mozart, Dostoievski, Klimt și alți „idoli” din „clasa” lor (care
reprezintă „expresia supremației culturii albe”), idei „retrograde”
precum determinismul biologic al sexelor, importanța și rolul familiei sau
meritocrația, mentalități centrate pe sacralitatea drepturilor omului
(unul dintre ele – cel mai „vetust”, pare-se – fiind libertatea de expresie[1])
și obiceiuri „demodate” precum circulația pe stradă fără botniță,
datul norocului sau participarea la serbarea copilului fără „vaccin” sau „test
PCR”. Referințele sunt pur exemplificative și nelimitative, evident.
Despre această revoluție culturală citesc întruna și mă
tot minunez de „cuceririle” ei și de aportul dreptului și legilor la
consolidarea lor. Mi s-a întâmplat chiar astăzi să dau peste un text despre
recenta propunere de legalizare a scrierii cu majusculă a cuvântului „black”,
pardon!, „Black” („negru”), în semn de autentic omagiu și profundă recunoștință
aduse populațiilor de afro-americani (indiscutabil) înjosiți de (indiscutabila)
dominație colonială[2].
N-aș fi evocat acest proaspăt episod (am altele și mai revoluționare) dacă nu
aș fi dat și peste explicația – foarte adecvată contextului actual al discuției
despre relația drept-cultură – referitoare la respingerea unei reguli
ortografice similare și coerente cu privire la cuvântul „white” („alb”):
provocată să justifice de ce acest cuvânt trebuie să rămână substantiv comun,
scris cu literă mică, Nancy Coleman, jurnalistă la NY Times și adeptă a
acestei reforme ortografice, a susținut că „albii nu reprezintă o
cultură îndreptățită” („they don’t represent a shared culture”) (sic!).[3]
Uau, uau, ce minunăție de temă! Ar merita detaliată
separat, evident. Până atunci însă, e bună de folosit ca pretext al prezentei
oglindiri a dreptului în cultură și a culturii în drept. Subiectul este,
totuși, recunosc, mult prea vast pentru a putea fi epuizat într-o pagină de
gazetă. Motiv pentru care prefer să arunc doar o privire în oglinda
retrovizoare a culturii, cât să mă asigur dacă distanța față de dreptul care o
escortează este una „optimă”.
Întâi de toate, a defini „cultura” este o caznă
complicată, motiv pentru care nu mă încumet să mă las provocat de rigori și
subtilități lingvistice. Plec însă de la premisa că, tratată în asociere cu
dreptul, cultura evadează din însoțirea cu arta (din rafinatul departament
„artă și cultură”) și se poate autodefini într-un sens mai larg, apropiat de
tot ceea ce înseamnă principii, repere și moravuri adunate sub umbrela lui modus
vivendi. Cu dreptul în dreapta, cultura își permite, așadar, să defileze în
straie mult mai largi, mai confortabile și mai casual, conștientă și că
ea aparține dreptului, dar, mai ales, că dreptul îi aparține ei și că, nu-i
așa?, în spatele oricărui drept de succes stă o cultură puternică. Văzuți de
departe cum se plimbă sub castanii de pe bulevard, braț la braț, ai zice că
formează un cuplu de nezdruncinat. S-ar putea însă să fie doar o aparență,
pentru că vremurile în care trăim ar putea aduce acest cuplu – și nu este prima
oară în istoria căsniciei lor – în prag de divorț (din culpă comună și
nepotrivire de caracter, evident). Nu știu sigur, mai reflectez și revin. Până
atunci, s-ar impune un inventar al stărilor „de fapt”.
Ea, cultura. Cândva,
înfloritoare și frumoasă. Azi, îmbătrânită urât, debusolată și depresivă.
Cariată de carii și viciată de vicii, siliconată de silicoane „estetice”:
corectitudinea politică, asupritoare și sufocantă; cenzura și autocenzura,
măști peste libera expresie; politicile transumaniste și anti-umaniste, noua
marcă a „progresului științific”; ideologiile „de gen”, ale „diversității și
incluziunii”, ca expresie post-modernă a „toleranței” absolute; autodevorarea
ouroboriană, ca simbolică distrugere a simbolurilor culturale și istorice,
specifică curentului cancel culture; transferul vieții din analog în
digital, văzut ca gadgetul suprem al tehnologiei mileniului; frica de
riscuri, de boală și de moarte, noua regină a „virtuților” contemporaneității;
obsesiile siguranței și a „spațiilor sigure” („safety spaces”), ca
jaloane ale organizării vieții cotidiene; hedonismul și narcisismul, precepte
fundamentale ale noii religii universale; curentul victimizării, susținut cel
mai ardent de mișcarea #metoo; medicalizarea și patologizarea existenței
însăși ca infailibile rețete ale vieții fără de moarte; proiectul celei de-a patra
revoluții industriale, ca „mare resetare” care va conduce la o spectaculoasă
„fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great
reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”)[4]
șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale culturii
moderne, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează și se
ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta întreagă. Un
fel de apropriere culturală a multiculturalismului de către un ubicuu
uniculturalism. Pe scurt, globalizarea culturii.
El, dreptul. Cândva,
relativ moral și just, cumpătat și principial; în prezent, despotic și rigid,
marțial și cazon, represiv și vindicativ. Odată, destul de atent la norme, la
ierarhia și la etica lor; acum, puțin sensibil la morală, eminamente
birocratic, expectorând ordonanțe militare, ordine și instrucțiuni, de-a valma.
Odinioară, prieten cu logica, rigoarea și cu spiritul cartezian; astăzi, aliat
cu supralegiferarea haotică, adesea confuză și pletorică. Pe vremuri, apărător
al apărătorilor și al unor prezumții sacre, precum aceea a nevinovăției; acum,
inchizitorial și furios pe avocații prea persuasivi. Cândva, atent la oameni și
la sentimentele lor, la buna sau reaua lor credință, după caz; în ziua de azi,
sedus și îndrăgostit lulea de vrăjile modernității și contractele ei smart, artificial-inteligente
și emoțional-impotente. Altădată, o expresie a democrației-atâta-cât-era; în
prezent, produsul standardizat al unei tehnocrații autocrate. Înainte vreme, o
garanție a suveranității naționale; astăzi, constituțiofob, constrâns să se
trans-pună. Șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale
dreptului modern, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează
și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta
întreagă. Un fel de apropriere a sistemelor de drept național de către sistemul
federal și a sistemelor federale de către un drept universal. Pe scurt,
globalizarea dreptului.
Carevazăzică, și cultura, și dreptul, sub umbrela
globalismului (Globaloney, vorba lui JP Farrell). Recitesc starea de
fapt și rămân pe două gânduri…
Primul…Poate că dihotomia cândva-acum
nu-i tocmai corectă, ori potrivită, ori riguroasă, ori conformă cu adevărul,
dacă o exista, pe undeva, vreun adevăr. Nu cumva, oare, asemenea
idealizări ale culturii și dreptului din trecut sunt simple plăsmuiri, ori vin
dintr-o nostalgică raportare la tinerețea raportorului – aia care-o fi, cu bune
și rele-, însoțită mereu de verdictul suprem ooo, pe vremea mea, eee…? Ba
da, mi se va spune, pentru că sistemele „democratice” ale vremilor trecute au
suferit -și ele- de numeroase păcate culturale și juridice. Mai mult (mi se va
replica cu spirit combativ), și cultura fascistă, și dreptul nazist, precum și
cultura socialistă, și dreptul comunist au fost odioase deopotrivă (iarăși,
nimic nou sub soare). Prin urmare, ar zice preopinentul imaginar, nu este cazul
să deplângem așa de serios și de insistent derapajele civilizaționale și
juridice ale epocii contemporane. Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să
recunosc că, în față, se deschid porțile unei dezbateri fără sfârșit, imposibil
de acoperit în câteva pagini. Motiv pentru care invit cititorii să preia
microfonul, iar eu mă retrag, temporar, cu două intime intuiții (fără necesară
legătură între ele). Prima, că diferența esențială dintre „omul nou” vizat și
visat de diverse revoluții culturale și juridice ale unor regimuri dictatoriale
anterioare, pe de o parte, și „omul nou” aflat în gestație în eprubetele
ideologico-digitalo-medicalo-juridice ale post-democrației actuale, pe de altă
parte, ține de esența umană, de sufletul etern și de relația cu Dumnezeu, iar
pe omul nou, în plăsmuire astăzi, îl încearcă -mai mult ca oricând în era
noastră- riscul dezumanizării și al despiritualizării. A doua, că fiecare
dintre noi are dreptul ca, în fața comparației cu trecutul, cu oricare trecut,
să devină nostalgic (adică sensibil și atent la propriile rădăcini), să-și
întoarcă privirea înspre sine și-nspre astre și să ofteze că atunci, atunci–cândva-nici-n-are-importanță-când,
lumea era mai bună și mai frumoasă.
Al doilea…Când îi privesc, braț la braț, defilând pe sub castanii de pe bulevard, chiar stau să mă întreb, repet, dacă armonia asta este autentică sau doar de ochii lumii. Frustrat că nu știu răspunsul, mă arunc în presupuneri. Prima, cea conservatoare, este că dreptul-cocoș ar trebui să-și impună legea, Legea Bună, și că ea, cultura, fata babei, ar trebui s-o accepte și să nu aducă în casă cufărul cu șerpi și lighioane. În caz că nu o acceptă, unica soluție ar fi divorțul sub forma revoluției. Iar a doua presupunere – „progresistă”, cum altfel?- este că ea nu acceptă Legea Bună, iar dreptul-cocoș, ca să evite divorțul și revoluția, o însoțește ca o găină beată pe drumul pierzaniei. Mă tem că această a doua presupunere este aceea în acord cu vremurile, confirmată, zi după zi, de avalanșa de norme „progresiste” care alcătuiesc dreptul contemporan. De exemplu, tot azi, am citit despre două inițiative legislative venite dinspre cele mai luminate capitale ale lumii: prima, de la Washington, care legalizează analiza și producția, după caz, a celulelor stem, a gameților, a embrionilor-himere, cópii ale embrionilor umani (care pot fi implantate și în animale) și embrionilor „transgendrici” (incluzând fertilizarea in vitro cu trei părinți)[5], iar a doua, de la Paris, care permite cercetări pe țesuturi prelevate de la copii avortați combinate cu celule animale pentru a crea o amestecătură de speciii (adică, direct spus, himere)[6]. Sunt exemple, din nou, nelimitative, scene din piesa „Să ne jucăm de-a Dumnezeu”.
Mă cam ia amețeala. În plus, mă tem că spectrul divorțului dintre dreptul și cultura contemporane este doar în mintea mea zăpăcită, în timp ce ei, amorezii, se plimbă bine mersi pe sub castanii de pe bulevard. Sub a globalismului umbrelă, curcubeu de acuarelă.
[1]Dintre miile de potențiale argumente și exemple, extrag unul foarte recent, extrem de grăitor prin aerul tragi-comic și compoziția orwelliană: avocatul (avocatul!) uneia dintre cele mai renumite organizații americane de apărare a liberei expresii (a liberei expresii!) a solicitat oficial interzicerea unei cărți pretins ofensatoare la adresa lui (https://www.spiked-online.com/2021/06/18/the-aclus-silence-on-cancel-culture/)
[2]https://www.realclearinvestigations.com/articles/2021/06/15/welcome_to_wokespeak_its_logic-defying_rhetoric_is_making_heads_spin_780731.html
[3]https://www.nytimes.com/2020/07/05/insider/capitalized-black.html
[4]https://www.algora.com/Algora_blog/2020/11/17/klaus-schwab-great-reset-will-lead-to-fusion-of-our-physical-digital-biological-identity; https://www.zerohedge.com/geopolitical/klaus-schwab-great-reset-will-lead-fusion-our-physical-digital-biological-identity
[5]https://www.lifesitenews.com/news/us-senate-passes-bill-to-give-billions-of-dollars-in-funding-for-human-animal-hybrid-experiments
[6]https://www.lifesitenews.com/blogs/france-adopts-bioethics-law-that-will-introduce-chimeras-genetic-engineering-of-human-material
de Florentin Țuca | 8 martie, 2021 | Colecția de texte
În ultima vreme,
au reapărut zvonurile despre noi restricții și limitări de drepturi și despre
un nou potențial arest la domiciliu cu ocaziile primăverii și Paștelui, ambele
văzute ca factori de risc sanitar, după modelul anului trecut.[1] Ele sunt în deplin acord și cu
previziunile unor guru mondiali care știu cu exactitate că omenirea va fi lovită
de un nou val viral, neapărat pandemic, pe care ar trebui să-l întâmpinăm cu un
al treilea shot vaccinal.[2]
Sunt predicții și avertismente care îmi amintesc de un articol mai vechi, scris înainte de sărbătorile de iarnă (nepublicat), care își păstrează neștirbită actualitatea. Deși, aparent, el este un text „datat”, orice referințe la Crăciun pot fi lesne substituite de trimiteri la Sărbătoarea Pascală. În fapt, aluziile la aceste sărbători creștine sunt simple pretexte pentru abordarea unor subiecte eminamente laice.
Se apropie Crăciunul, dar, spre deosebire de anii din urmă, bucuria, verva și nerăbdarea asociate întâmpinării sale par să fie umbrite de angoase, anxietăți și temeri. Iar peste toate emoțiile negative generate de isteria virozei poreclite „pandemie” tronează întrebarea în care „normalitate” ar urma să amplasăm această sărbătoare: cea „veche”, a Crăciunului fericit și împlinit, ori cea „nouă”, a Crăciunului ilicit și implicit?
Este o întrebare la care s-au grăbit să răspundă tot soiul de birocrați și tehnocrați, oengiști și fripturiști de la noi ori de peste mări și țări, alături de armata de „analiști” și „influențări” care inspiră păreri și expiră verdicte, într-un grețos exercițiu de respirație gură la bani. Pe cei din urmă îi las deoparte, pentru că respirația gură la bani est un modus vivendi al presei oficiale (mainstream) care ar merita o analiză separată. Deoparte las, deocamdată, și dezgustul provocat de împărțirea normalității în „proaspătă” vs. „vetustă”, „en vogue” vs „demodată”, „pe stil nou” vs „pe stil vechi”.
Ceea ce mă preocupă pentru moment este un subiect intim legat de emfatica fermitate cu care diverși funcționari (publici ori privați) și „oficiali” (“experți” locali sau internaționali, după caz) ne avertizează că ar cam trebui să ne pregătim pentru un Crăciun altfel, un Crăciun în care biserica este focar de infecție, familia – septică, prietenii – agenți patogeni, iar singurii colindători cu licență sunt membrii ziselor „forțe de ordine”. Sunt avertismente care ne amintesc de felul în care ne-au fost interzise rugăciunile de Paște, plimbarea în parc, educația la școală, dansul la nuntă, fotbalul la stadion și zâmbetele pe stradă. Iar asemenea avertismente și predicții îmi ridică la fileu subiectul prezentei luări de cuvânt. Este subiectul pe care l-aș numi al legitimității: cine și în ce temei are dreptul să avanseze asemenea profeții și să decreteze astfel de verdicte? Cine și în ce temei ne poate confisca Sărbătoarea Crăciunului? Cine și în ce temei ne poate limita din vârful peniței ori al microfonului drepturile noastre constituționale numite libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, libertatea de expresie, libertatea de mișcare și de întrunire, plus dreptul la intimitate?
Nu-mi propun o analiză juridică detaliată a acestor întrebări, dar nici nu vreau să evit creionarea – fie și sumară- a unui răspuns din perspectivă constituțională și legală, aplicabil în jurisdicția autohtonă. Până la acea schiță de răspuns, tehnică și rece, ce mă frământă și mă înfierbântă sunt două nedumeriri atehnice și calde, legate mai degrabă de perspectiva psihologică asupra acestor verdicte și amenințări: aroganța emitenților (1) și pasivitatea receptorilor (2). În ciuda acestei aroganțe primite cu o pasivitate vecină cu resemnarea, drepturile fundamentale garantate de Constituția națională nu pot fi limitate decât prin lege (3).
1. O doamnă doctor pediatru specializată, potrivit informațiilor furnizate de Wikipedia, în tuberculoză și HIV[3], numită Soumya Swaminathan, funcționar al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), declara în vară că planeta (deci „planeta”, nu cabinetul ei pediatric!) nu se va putea întoarce la stilul de viață pre-pandemic („pre-pandemic lifestyle”) înainte de 2022 și nu fără continuarea politicilor de „distanțare socială”, de purtare a măștilor de așa-zisă „protecție” și de vaccinare în masă.[4]
Un domn fondator de corporație IT din Valea Silicoanelor și de fundație așa-zisă „filantropică”, numit Bill Gates (numit, dar neales de nimeni), confirma, în acord cu doamna pediatru, că lumea (adică „planeta” – „the world”!) nu va reveni la normal decât peste unu-doi ani și doar după administrarea generalizată a unui vaccin.[5] Același domn argumenta zilele trecute la CNN că restaurantele și barurile vor trebui menținute închise până în 2022.[6]
În aprilie, Michael Ryan, un alt funcționar al OMS, declara ritos că, pentru salvarea mapamondului de amenințarea „pandemiei”, casele noastre vor putea fi invadate în orice moment în scopul depistării persoanelor suspecte că ar fi infectate și al izolării lor de restul familiei.[7]
Un domn
epidemiolog, fizician și consilier prezidențial, Anthony Fauci, ne avertiza și
el, încă din primăvară, extrem de solemn, că noi, locuitorii planetei,
muritorii de rând, n-o să ne mai strângem mâinile niciodată „din cauză de coronavirus”.[8] (După cum, probabil, ne va fi interzis să mâncăm mere pe
stradă întrucât mâncatul merelor pe stradă nu se face oricum, ci în baza unor
instrucțiuni precise: Apple eating regulations[9].)
Fondatorul unui ONG numit Forumul Economic Mondial, pe numele său Klaus Schwab, prognoza recent că a patra revoluție industrială prilejuită de „pandemia covid” va însemna o imensă reorganizare planetară („the great reset”) care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to a fusion of our physical, digital and biological identities”)(sic!).[10] (Interesant este că declarația acestui domn director și fondator al acestei organizații private a fost etichetată de cenzura oficială ca fiind parte a „teoriilor conspiraționiste” în chiar ziua publicării ei[11].)
Inventarul unor
asemenea decizii mascate în predicții, anunțate de funcționari ai unor
organisme private sau simpli consilieri publici, ar putea continua, dar merită finalizat
cu una care vizează subiectul-pretext al acestei intervenții, serbarea Crăciunului.
Relativ recent, postul de televiziune CNN, în tandem cu un medic invitat în
platou, susținea insistent interzicerea acestei sărbători, pretins nocive
pentru sănătatea publică.[12] De altfel, și în spațiul românesc au fost auzite voci de
birocrați care puneau sub semnul întrebării oportunitatea celebrării Crăciunului
în condiții „normale” în contextul „pandemiei”.[13]
Sunt exemple de declarații, de predicții și de avertismente venite din partea unor slujbași (publici sau privați, după caz) care țin să ne transmită că ei joacă rolul de guru, fondatori ai „cultului covidului” (CJ Hopkins[14]) ale cărui reguli, noi, bigoții, ar trebui să le urmăm cu maximă disciplină. Prin asemenea profeții, tehnocrații evocați cu titlu exemplificativ par să ne prevină – nu prin mesaje conspirative, ci în văzul lumii – că Ei sunt aceia care au planeta și, odată cu ea, pe noi sub control, că Ei au pâinea și cuțitul, masca și vaccinul, că Ei sunt la butoanele noii revoluții industriale și ale resetării mondiale, că Ei veghează la binele mondial al sănătății planetare și că Ei sunt dumnezeii contemporaneității și ai motto-ului său, eu-te-am-făcut-eu-te-omor. Ei-tehnocrații, Ei-auto-înscăunații.
2. Bine-bine, dar
noi ce facem, cu noi cum rămâne? Noi cum receptăm asemenea predicții sub formă de
decizii? Cum acceptăm noi aceste previziuni și avertismente din partea unor inși
care nu beneficiază de vreun mandat de reprezentare din partea noastră? Ce-i
legitimează să apară în fața lumii sau a țării, după caz, și să arunce cu
decizii și ordine în stânga și-n dreapta? Ce împuterniciri sau puteri au Ei
să ne reglementeze autonomia personală, relațiile de familie, mersul la școală,
datul norocului și Sărbătoarea Crăciunului?
Iar la aceste întrebări
ar trebui să răspundem întâi prin a ne defini pe „noi”.
Dacă „noi” suntem cetățenii, simplii locuitori ai „democrației”, ai spațiului în care puterea aparține, nu-i
așa?, „poporului”, atunci noi, cetățenii, ar trebui să ne
încredem în greutatea votului nostru și în supremația Parlamentului, unica
autoritate reprezentativă care rânduiește, prin legi, trebile cetății. Numai că
noi, cetățenii locuitori ai „democrației”,
intuim și știm, de fapt, în străfundul nostru, că „democrația”-i o farsă de dânșii inventată, „puterea poporului”- o metaforă-n vânt, iar cetatea – un
ring de wrestling în care toată lumea mimează. Cei din ring mimează confruntarea,
iar noi mimăm că luăm în serios mimarea confruntării. Un fel de mise en abîme,
spectacol în spectacol în spectacol, ca-n societatea de spectacol a lui Guy
Debord. Și, seduși de-asemeneashow, vom sfârși prin a uita de „democrație” și de metafora „puterii poporului” și vom accepta ca legitime toate
vocile din ringul wrestlingului televizat, mai ales dacă aceste voci sunt
mediatizate și-s „celebre”. Așadar, legitimitatea conferită în ochii cetățenilor
de „celebritatea” emitentului deciziei, „vedetă” TV.
Dacă însă „noi” suntem mass-media, „câinele de pază al democrației”, adică al „puterii poporului”, nu-i așa?, atunci noi, mass-media,
ar trebui să apărăm cu loialitate canină ideea de reprezentativitate și de
legitimare prin vot ca suprem exercițiu democratic și să lătrăm ca un ciobănesc
furios la toate tentativele de subminare a acestei legitimități. Numai că noi, mass-media,
ne-am schimbat demult stăpânul, iar abilitățile noastre canine sunt puse în
slujba audienței spectacolului de wrestling și a profiturilor aferente. Pentru
noi, legitim este acela care plătește mai bine, iar legitimitatea este dată de
puterea banilor.
Pe urmă, dacă „noi” suntem elitele (intelectualii, cărturarii, filosofii și academicienii), iluminații maselor și învățătorii învățăceilor, atunci noi, elitele, ar trebui să insuflăm ucenicilor atașamentul pentru gândire critică, cercetare laborioasă, documentare riguroasă, curiozitate intelectuală, toate în slujba unei juste analize și înțelegeri (și) a ideii de legitimitate. Numai că noi, elitele, am cam pierdut acest exercițiu, care, în lumea post-modernă a corectitudinii politice, ar irita prin stridență și non-conformism. Preferăm să plonjăm în analizele despre „banalitatea răului” certificată de Hannah Arendt doar cu referințe la „ciuma roșie” și la trecutul comunist. Când vine însă vorba despre dictatura tehnocrației fasciste în curs de instalare și răul aferent acesteia, preferăm să întoarcem capul și să acceptăm că-i legitimă pentru că așa zic colegii acreditați de forul oficial al „comunității științifice”. Așadar, pentru noi, elitele, legitimitatea este egală cu aparența certificării „științifice”, sub formă de etichete ștampilate de puternicii momentului.
În fine, dacă „noi” suntem juriștii, carevasăzică stăpânii dreptului și ai justiției, tălmacii legilor și ai regulamentelor, atunci noi ar trebui să fim primii care să explice că legitim vine de la lege, iar statul de drept – de la supremația în stat a dreptului, să sancționeze derapajele anti-democratice și să chestioneze autoritatea tehnocraților (locali sau internaționali), care își construiesc propriul sistem normativ, medicalo-marțial, a-constituțional, bazat pe ordine și instrucțiuni. Numai că noi, juriștii, am abandonat demult misiunea asta și, înspăimântați și debusolați, am intrat și noi în secta covidului, enoriași disciplinați în slujirea înalților ierarhi ai virusologiei. A căror legitimitate o întemeiem pe misiunile lor de a ne inocula frica-n oase șide a înlocui statul de drept cu statul de medicină.
Așadar, celebritatea,
banii, puterea, titlurile „științifice”,
menirea de-a înspăimânta și rocada stat
de drept-stat de boală par să revendice astăzi, cu succes, statutul de
ingrediente ale legitimității în post-democrație.
3. Și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că normele bietei Constituții din republica democrației noastre se uită înspre noi nostalgic, cu un aer resemnat, de noiembrie târziu și friguros, în așteptarea lui dark winter. Ele se încăpățânează să confere legitimitate Parlamentului, ca for legiuitor suprem și să zică, în art. 53, că „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege (…)”, iar această măsură „poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”, trebuind „să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
În traducere,
conform bibliei sistemului juridic, doar legea, ca expresie a suveranității
Parlamentului, poate dispune limitarea sau restrângerea unor drepturi
fundamentale și doar în condiții și pentru motive definite în mod expres. Cum dreptul
la liberă expresie, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață privată,
libertatea credinței religioase, dreptul la educație figurează printre aceste
libertăți garantate constituțional, rezultă că restrângerea lor n-ar trebui să fie
de competența unor tehnocrați, după bunul lor plac (mai ales dacă respectivii
funcționari nu au nici cea mai mică legătură cu jurisdicția locală).
În plus, în practica de la noi, sub pretextul nevoii de apărare în fața „virusului ucigaș”, principiul constituțional al sacralității drepturilor și libertăților fundamentale și al limitării acestora doar în situații excepționale și doar în temeiul legii a fost terfelit în fel și chip (bun subiect de detaliat într-o analiză tehnică separată). Întâi printr-o confuză asimilare cu „legea” a ordonanțelor emise de Guvern, procedeu tratat de Curtea Constituțională într-o manieră echivocă;[15] pe urmă, prin acceptarea unui soi de delegare către autorități administrative și către tehnocrații locali a competențelor de restrângere de drepturi fundamentale;[16] în fine, prin înscăunarea acestor restricții și limitări ca norme de zi cu zi și prin trista lor transformare din excepții în reguli (în acord cu recomandările „obligatorii” ale OMS), prescripții acceptate tacit, ca atare, de majoritatea covârșitoare a semenilor noștri, iubitori, declarați și înflăcărați -nu-i așa?-, ai statului de drept.
Având în vedere asemenea tendințe, ne reîntoarcem, cu speranță, privirea către Parlament, care, conform Constituției, este „unica autoritate legiuitoare” a țării (art. 61 alin.(1)), calitate în care ar trebui să fie întâiul gardian al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români. Din păcate însă, ce vedem în fața ochilor este nu forul suprem al puterii poporului, nu garantul de neclintit al statului de drept și nici expresia în acțiune a suveranității naționale. Ceea ce ni se arată privirii sunt niște ziduri de palat al parlamentului-fără-de-Parlament și casă a poporului-fără-de-casă, relicve arheologice ca de cetate de scaun a Sucevei, iluminate nocturn și reflectate-n vederi turistice și timbre poștale.
Vă invit să păstrați o ilustrată cu imaginea acestor ziduri. S-ar putea ca ea să reprezinte ultima amintire a unui regim numit al „democrației reprezentative”, atâta cât a fost, cu bunele și cu relele lui, ca zonă de tampon între dictaturi. Să dea Domnul să mă înșel!
[1] https://www.gandul.ro/actualitate/lockdown-de-paste-autoritatile-vorbesc-tot-mai-des-despre-restrictii-19594583?utm_source=Adevarul&utm_medium=website&utm_campaign=fidmee
[2] https://www.cbsnews.com/news/covid-vaccine-variants-third-shot-bill-gates/
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Soumya_Swaminathan_(scientist)
[4]https://www.forbes.com/sites/mattperez/2020/09/15/world-may-not-return-to-pre-pandemic-normal-until-at-least-2022-warns-who-bill-gates/?sh=628c3bd11def
[5] https://www.entrepreneur.com/article/357664
[6] https://www.foxbusiness.com/lifestyle/bill-gates-lockdowns-bars-restaurants-appropriate
[7] https://www.foxnews.com/opinion/tucker-carlson-there-has-to-be-a-more-balanced-course-on-coronavirus-than-the-one-were-on-now ; https://www.youtube.com/watch?v=Y7zeMgAeWsc
[8]https://time.com/5818134/anthony-fauci-never-shake-hands-coronavirus/
[9] https://twitter.com/consent_factory/status/1337820843129393157 ; https://www.corodok.de/apfel-ess-geschwindigkeits/
[10] https://www.algora.com/Algora_blog/2020/11/17/klaus-schwab-great-reset-will-lead-to-fusion-of-our-physical-digital-biological-identity;
[11] https://summit.news/2020/11/19/ny-times-says-great-reset-is-a-conspiracy-theory-on-same-day-world-economic-forum-celebrates-it/
[12] https://summit.news/2020/11/30/video-cnn-cancels-christmas-we-just-cant-do-it-this-year/
[13] https://www.bugetul.ro/nelu-tataru-mesaj-ingrijorator-pentru-romani-daca-noi-nu-gestionam-aceste-saptamani-nici-nu-vreau-sa-ma-gandesc-la-craciun/
[14] https://consentfactory.org/2020/10/13/the-covidian-cult/
[15]De exemplu, Decizia Curții Constituționale
nr. 152/2020 Decizia nr. 152/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 9, art. 14 lit. c)-f) și ale art. 28 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării
de urgență și a ordonanței de urgență, în ansamblul său, precum și a Ordonanței
de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței
de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul
stării de urgență, în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.387 din 13 mai 2020.
[16]A se vedea Legea nr. 55 din 15 mai
2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei
de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 396 din
15 mai 2020.
de Florentin Țuca | 21 februarie, 2021 | Colecția de texte
Țară în care sălile curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat,
de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație
de martor, prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de
legalitate – de argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc
de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți
puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
Săptămâna trecută, pe 15 februarie, Nora și Smaranda au împlinit 10 ani,
iar cadoul cel mai prețios și cel mai trist deopotrivă, de care își vor aminti
cu siguranță toată viața lor, a fost permisiunea de a-și vizita tatăl în
penitenciar, cu o zi înainte de aniversare.
David vs Goliat
Îmi amintesc de frumoasele gemene încă din epoca arestului la domiciliu, când
eu și colegii mei îl vizitam pe Robert acasă, iar ele ne întâmpinau sfioase la
intrare, întotdeauna bucuroase de vizită și curioase ca în fața unor colindători
exotici. Uneori, apariția noastră echivala cu startul în competiția cine-l
anunță prima pe tati, iar holul de intrare în apartament și culoarul care
ducea înspre biroul lui Robert se transformau în piste de alergare și de
concurs. Adesea, când competiția lua sfârșit, ni-l aduceau pe tati ca pe un
trofeu, una lipită de dreapta și cealaltă de stânga lui, protectoare ca niște
bodyguarzi loiali și vigilenți. Am în minte însă și imaginea cu cele două zâne
gărzi de corp îndeplinindu-și misiunea cu zel în exces, agățate fiecare de câte
un picior al „obiectivului”, placaj perfect, tackling impecabil, „obiectiv”
imobilizat. Cât despre Robert, el scăpa din strânsoare doar prin topire, topit
de mândrie și iubire și se recompunea apoi, validat de privirile unuia ca mine,
tată de fete care înțelegea prea bine cum e și cu topirea și cu recompunerea.
Grațioase și timide, zânele gemene se apropiau de vizitatori cu multă precauție
și făceau adesea apel la tati ca intermediar. Mi-amintesc, de exemplu, de
refuzul sistematic al Norei de a prelua cutia cu bomboane direct de la ofertant
și de rugămintea care i se citea în priviri ca dulciurile să treacă întâi pe la
tati, dispecerul de serviciu.
Aveau 5 ani pe atunci și nu știu care or fi amintirile din acea perioadă conservate
în memoria lor afectivă, dar sper ca emoțiile decantate în timp să fie asociate
unor bucurii: vizitele amicale aducătoare de oareșce bună dispoziție,
mini-spectacolele oferite oaspeților, cadourile și surprizele celui mai
(nedorit de) lung Crăciun al copilăriei și, mai ales, timpul petrecut cu tati.
Nu sunt însă convins că starea lor emoțională din acea perioadă a fost modelată
exclusiv de luminițele și micile voioșii ale aparențelor. Sub aceste aparențe,
lăsate să se exprime mai ales de dragul lor, în atmosferă mocneau numeroase și întemeiate
tristeți și frustrări legate de situația lui Robert, pe care sunt convins că ele
le simțeau ori le intuiau cumva.
Ileana mi-a mărturisit cândva că, la vremea aceea, fetelor nu li s-a dat
nici o explicație pentru șederea prelungită a lui tati acasă și pentru desele
vizite și discuții de oameni mari. Li s-a spus doar că tati stă acasă ca să se
pregătească pentru o bătălie care seamănă cu aceea dintre David și Goliat,
moment în care, își amintește Ileana, Smaranda ar fi oftat cu un aer foarte
trist. Mami, dar nu e drept și nu-i corect, Goliat este mult prea puternic.
Știu, rememorat astăzi, dialogul Ileana-Smaranda pare neverosimil. N-am însă motive să-i pun la îndoială autenticitatea și, credeți-mă pe cuvânt – gândindu-mă la Smaranda cea mică și serioasă și măcinată de asemenea gânduri – mi-ar fi plăcut să nu fie autentic, să-l fi inventat eu, ca artificiu din condei de povestitor. Din păcate, dincolo de realitatea ei, replica Smarandei s-a dovedit teribil de premonitorie.
Auzind povestioara asta, m-am dus cu gândul spre cea mai neagră presimțire
care, în decursul anilor, l-a tot măcinat pe Robert: oamenii ăștia vor să-mi
fure viața. Prima oară când l-am auzit zicând asta a fost în Ajun de An Nou
2016.
Părerea Parchetului – literă de lege
Drumul spre Brașov a fost foarte anevoios. Asta și din cauza unei ninsori
abundente, și din pricina aglomerației de pe Valea Prahovei, asigurată de
oamenii care se înghesuiau ca să prindă un loc în față la petrecerea de
Revelion. Era 30 decembrie 2015 și noi ne înghesuiam să prindem un loc în fața
judecătorului de drepturi și libertăți care, taman în acea zi, urma să decidă încetarea
arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotrivă,
prelungirea lui. Pe baza unor probe și argumente care, în principiu, trebuiau să
clarifice „periculozitatea socială” a lui Robert și „riscurile” cercetării lui
ulterioare în stare de libertate.
În sala de judecată, aceleași chipuri văzute și voci auzite cu trei săptămâni
mai devreme, în noaptea cererii de arest
preventiv. Atmosfera era însă, recunosc, mai puțin tensionată, iar așteptările
inculpaților și avocaților lor erau de „normalizare” a audierilor, de așezare a
apelor, de lăsare în urmă – la propriu și la figurat – a nebuniei acelei nopți
de coșmar. Speram și eu că aceste audieri se vor amplasa de data asta într-o
matcă firească și se vor limita la analiza condițiilor procedurale de
finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fără divagații
aberante (ca în acea noapte) pe tema pretinsei vinovății a inculpaților sau, și
mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale
acelei ședințe de judecată și am revăzut recent copia hotărârii pronunțate în
acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercițiu mi-au
reconfirmat, din păcate, deșertăciunea acelor speranțe.
Asta întrucât, în susținerea cererii de prelungire a arestului la
domiciliu, reprezentanta acuzării s-a îndepărtat vizibil de la normele
procedurale relevante – consemnările din cuprinsul hotărârii stau probă în
acest sens- și a început să povestească întreaga istorie a cazului, de la Ana
la Caiafa: despre pretinsa lipsă a calității de moștenitor a auto-proclamatului
„prinț”, despre presupusa „activitate infracțională” a lui Robert Mihăiță care „a
organizat întâlnirile cu unii inculpați chiar la sediul firmei de avocatură” („așa
cum confirmă martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Națională referitoare
la terenul de la Băneasa”, despre abominabila îndrăzneală a inculpatului Roșu
de „a analiza natura juridică a terenului” într-o discuție cu martora D.C. și
despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, în ochii
doamnei inchizitor, căpătau dimensiunile unor diabolice malversațiuni din
scenariul La piovra rumena.
Peste toate aceste „argumente”, trona însă teza care ne-a lăsat mască pe toți
și care fusese vehiculată, de altfel, și-n acea noapte furtunoasă din 10 spre
11 decembrie: este adevărat că inculpatul Roșu invocă în apărarea sa „patru hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile” (cred că erau mai multe, dar nu
contează), însă Ministerul Public „este de altă părere” (sic!). Prin urmare,
probe care se bucurau de prezumția absolută de adevăr dată de autoritatea de
lucru judecat puteau fi – în funcție de impresiile acuzării – relativizate bine
mersi. Carevasăzică, altfel spus, este adevărat că 2+2=4, dar eu am o altă opinie,
iar opinia asta, pentru că-i a mea, a mea, a DNA, mă-nțelegi?, trebuie că-i
beton armat, autoritate de lucru opinat.
În concluzie, având în vedere toate aceste „argumente”, precum și „complexitatea cauzei și timpul
relativ scurt de la măsura arestării care nu a permis finalizarea dosarului de
urmărire penală” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu încă
30 de zile. Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre
potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate (cu excepția
unor vagi trimiteri la nevoia conservării de probe), ori despre necesitatea
derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui
drept fundamental, garantat de Constituție.
Și eu, și Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitări invocând, în principal,
neîndeplinirea condițiilor de prelungire
a stării de arest și, în subsidiar, răspuns cu răspuns la toate acuzațiile de
fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanța lor în context, erau vădit neîntemeiate:
Rezoluția ONU din 18 decembrie 1990 care trasează o clară demarcație între
activitatea avocatului și aceea a clientului pe care el îl asistă sau îl
reprezintă; autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care
atestau drepturile clienților asistați de Roșu; lipsa oricăror indicii
referitoare la individualizarea pretinselor infracțiuni și lipsa oricăror
referințe la latura materială și subiectivă a ilegalităților imputate etc. etc.
Mai avocat decât noi a fost Robert însuși care – îmi amintesc perfect, iar
consemnările din cuprinsul hotărârii pronunțate atunci îmi confirmă amintirile
– după ce a dezvoltat o linie de argumentație similară, și-a încheiat pledoaria
cu o întrebare retorică și cu amara premoniție de care mi-a amintit reacția
Smarandei. Doamna Președinte, așa cum rezultă din întreaga pledoarie a acuzării,
se pare că eu mă fac vinovat că am susținut – chipurile eronat – drepturi care
nu se aflau în patrimoniul clientului meu și că opiniile mele pe subiect erau „nefondate”
sau „greșite”, iar pentru asta eu „merit” să fiu arestat. Dacă această logică ar
fi corectă și dacă greșelile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite –
trebuie sancționate cu trimiterea la zdup, nu cumva și reprezentanta
Ministerului Public ar trebui arestată de vreme ce i-ați respins ca neîntemeiată
cererea întemnițării preventive a subsemnatului în 11 decembrie? Deci, dacă raționamentul
său de azi ar fi corect, nu s-ar întoarce el ca un bumerang sancționator al
propriei „greșeli” de apreciere de atunci? Indiferent ce răspuns ați oferi
acestor întrebări, Onorată Instanță – pauză de câteva secunde, liniște deplină,
voce tremurândă – nu mă veți scăpa de sentimentul că oamenii aceștia vor să-mi
fure viața.
Argumentele noastre tehnice și retorica pasională a lui Robert au contat fix cât niște cepe degerate în gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru încă 30 de zile; DNA triumfase.
La ieșirea din sediul Curții de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.
(Va urma)
