de Florentin Țuca | 14 februarie, 2021 | Colecția de texte
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă, dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam la acea vreme era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași temeri de a nu
tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
Până la publicarea lui astăzi, la mai bine de cinci ani de la evenimentele din acel decembrie, divaghez
cât să-mi amintesc de câteva motive suplimentare care m-au condus la scrierea lui.
În căutare de „comunicate”…
Când m-am întors în București, unul dintre
primele gânduri a fost să fac apel la solidaritatea unor voci din lumea juridică care beneficiau – ori ar fi trebuit să beneficieze – de credibilitate și de prestanță. Asta pentru că ofurile, protestele și reclamațiile exprimate în acele zile fierbinți, la repezeală și oarecum haotic, foc automat – gloanțe în aer, se cereau înlocuite de demersuri mai grijuliu gândite și mai eficient
orientate.
Un prim demers de acest fel a fost încercarea de a provoca o reacție din partea Facultății de Drept, ca for academic foarte îndreptățit – în mintea mea – să vegheze la igiena mediului juridic în care își lansează tinerii învățăcei după cei patru ani de formare. Și chiar așa îi și ziceam interlocutorului meu, prietene, abuzul este vizibil din avion,
aicea nu-i vorba de fondul dosarului și de ecuațiile de drept penal aferente, ci de încălcarea flagrantă a unor principii constituționale pe care
studenții voștri le învață la școală și le socotesc, în naivitatea lor, sacre și inviolabile. Tu ai
tot dreptul să nu mă crezi dar, dacă vrei, îți pun la dispoziție procesul-verbal
al percheziției, hotărârea judecătorească de arest la domiciliu, filmul plimbării colegului nostru încătușat în fața camerelor TV la mai bine de opt ani de la finalizarea dosarului civil
și orice alte dovezi care atestă că toate aceste proceduri ascund grave încălcări ale principiilor pe care ei, studenții, le pritocesc pe
băncile facultății. Un comunicat în care să vă exprimați măcar îngrijorarea i-ar ajuta și pe ei, cred, și ar fi un benefic
semnal de alarmă pentru felul în care se derulează anchetele penale într-un stat care se vrea „de drept” și-n care studenții vor fi chemați, ca viitori juriști, să facă justiție. Florentine, înțeleg ce zici, îmi pare rău de soarta colegului tău, dar nu cred că Facultatea ar trebui să se amestece în treburi de felul ăsta. Am închis telefonul dezamăgit, fără ca atunci să anticipez că, la scurtă vreme după aceea, Facultatea avea să se amestece în „treburi” cu mult mai „impenetrabile”, cum ar fi, de exemplu, oportunitatea emiterii unor acte normative.[1]
O altă inițiativă din același registru a fost invitația adresată unor confrați (în special din zona avocaturii numită – mai degrabă, poreclită – „de business”) de a ne strânge într-o asociație pentru apărarea drepturilor și libertăților noastre fundamentale ca cetățeni și profesioniști. O invitație precedată, firesc, de povestirea acelor zile de coșmar, istorisire în care insistam nu pe inocența lui Robert (doar
de noi știută, evident), ci pe abuzurile procedurale la care fuseserăm supuși și pe terfelirea prezumției constituționale de nevinovăție de care beneficia colegul nostru.
Un partener de-al nostru și firma însăși – ziceam eu în acea invitație recuperată azi din arhivă – au suferit, de curând, efectele unor ilegalități inimaginabile dacă este să ne raportăm la standardele unui stat membru al Uniunii Europene și semnatar al Convenției continentale
privind protecția drepturilor omului. Pentru simplul fapt de a-și fi exercitat
profesia de avocat (certificarea datei unui contract, exprimarea de opinii, întâlniri cu clienții și participarea la ședințe ale unui consiliu
de administrație), Robert Roșu a fost arestat și acuzat de infracțiuni abominabile. Vă răpesc atenția însă nu pentru a mă plânge, ci pentru a vă împărtăși o tristețe: dincolo de vădita nedreptate care ne afectează, paguba colaterală este, din nefericire, amarul sentiment că asemenea abuzuri nu sunt accidentale și că victimă poate fi, în orice moment și pentru orice inventat pretext, oricine, iar Constituția, legea, prezumția de nevinovăție, prezumția de legalitate și alte asemenea
valori pot lesne deveni simple vorbe-n vânt. Urmare a acestei invitații, m-am bucurat să primesc semne de reală prietenie și solidaritate:
Mihai Mareș, Adi Bulboacă, Florian Nițu, Ioana Racoți și alții. Dorim să îi asigurăm pe colegii de la TZA – îmi transmitea doamna Manuela Nestor într-un mesaj exemplificativ, recuperat și el din arhivă – că împărtășim poziția că avocatul Robert Roșu nu poate fi pedepsit sau intimidat pentru activitatea onestă avocațială pe care a desfășurat-o. Asemenea gânduri bune au fost, din păcate, floarea care nu aduce primăvara, pentru că cele mai multe reacții au fost dezamăgitoare: eschive tupilate sub îndemnul de a lăsa justiția „să facă dreptate”; priviri întoarse sub pretextul că „nu știm dosarul”; abțineri în care se citea satisfacția de a vedea în chinuri capra vecinului. Una peste alta, planul unui comunicat al
avocaților „de business” sau proiectul unei asociații pentru apărarea drepturilor avocaților, în general, au căzut baltă dintr-o vădită lipsă de interes și cvorum.
Și uite-așa, din ușă-n ușă, am ajuns la barou. Unde, în plenul consiliului, am reluat întreaga poveste și am cerut ajutor.
El a venit sub forma unui comunicat, lăudabil, ce-i drept (date fiind vremile acelea), dar foarte cuminte și „corect politic” (mult mai rezervat în raport cu reacția fermă și vibrantă de peste ani a aceluiași barou, ulterioară condamnării lui Roșu). Ca participanți importanți în înfăptuirea actului de justiție și, în general, în derularea circuitului juridic, avocații răspund juridic pentru actele si faptele lor, dar – se arăta mai departe în declarație- avocatul nu poate
deveni subiect al anchetelor efectuate de către organele de urmărire penală prin simpla reprezentare sau apărare a anumitor clienți – inclusiv a infractorilor. Iar concluzia se înscria și ea în registrul unui limbaj protocolar și neutru: Consiliul Baroului București urmărește cu atenție desfășurarea tuturor procedurilor în care sunt implicați membrii baroului – fără ca aceasta să afecteze activitățile desfășurate de organele judiciare – și va face demersurile necesare pentru apărarea profesiei, ori de câte ori se va constata încălcarea regulilor fundamentale care asigură independența avocaților si exercitarea
firească a profesiei de avocat.[2]
În ce țară trăim? În ce țară trăim…
După câteva zile de agitație, am pus capăt demersurilor mele cu oarecare amărăciune și resemnare:
abuzurile la care fuseserăm supuși noi și, mai ales, Robert și gravele încălcări ale unor principii constituționale în cadrul procedurilor premergătoare arestului său la domiciliu nu-și găsiseră un ecou rezonant nici măcar în lumea juridică. Trăiam atunci vremuri în care oamenii preferau să întoarcă privirea, să-și ascundă capul în nisip și să se hrănească din convingerea că ei sunt intangibili.
Și când zic asta am în vedere nu doar năpasta abătută asupra tovarășului nostru, ci și alte excese și fărădelegi (de care știam sau de care aflasem în zilele acelea), dar care nu țin minte să fi fost denunțate prin răsunătoare campanii de presă ori vibrante analize de drept. Mirarea apărea cu atât mai serioasă cu cât știam că pe respectiva listă de abuzuri și ilegalități ale așa-zisei „campanii anti-corupție” figurau numeroase victime din sistemul judiciar însuși, inclusiv judecători de prestigiu – chiar de la Instanța Supremă sau Curtea Constituțională – anchetați și suspendați abuziv din funcție sau chiar, unii dintre ei, condamnați penal pentru soluțiile pronunțate (celebrele
cazuri Piciarcă și Bădescu).
M-am întors, carevasăzică, resemnat, la ale mele. Nevoit să-mi scot din cap dezideratul unor proteste colective ori al denunțării mascaradei judiciare în care fusese târât colegul nostru, mi-am zis că trebuie să mă concentrez pe strategia de apărare în ancheta penală tocmai demarată.
Nu înainte însă de a-mi aminti de întrebarea retorică pe care o tot auzeam în jurul meu în acele zile: frate, în ce țară trăim? Cel mai adesea, interogația asta își pierdea în febra dezbaterilor semnul întrebării și se transforma într-o amară constatare, cu accent pe „țară”, cu-n adjectiv depreciativ subînțeles și cu obligatorii
puncte de suspensie.
Puncte de suspensie pe care, în ajun de Crăciun 2015, le-am înlocuit cu cel mai trist colind patriotic pe care l-am scris în cariera mea de sârguincios elev autor de compuneri.
O țară a anului 2015, membră a Uniunii Europene și semnatară a Convenției continentale
privind drepturile omului și a altor pacte internaționale menite să ocrotească valorile dreptului și ale statului de
drept.
Țară în care
există judecători, garanții supremi ai aplicării legii, care sunt intimidați
sistematic, anchetați abuziv, suspendați arbitrar sau chiar condamnați penal
pentru opiniile lor profesionale exprimate în decizii judecătorești, opinii
care, în optica anchetatorilor, sunt “greșite”.
Țară în care
există avocați percheziționați în absența procurorului și incriminați pentru
faptul de a fi participat la negocierea unor contracte, pentru exprimarea unei
păreri despre o ecuație juridică ori pentru invocarea unei legi despre care
trebuiau să știe, conform acuzatorilor, că „este proastă”.
Țară în care
există notari târâți în anchete penale și condamnați pentru simpla autentificare
a unor contracte, conform competențelor și atribuțiilor lor profesionale și în
care executorii judecătorești care pun în aplicare hotărâri irevocabile riscă să
fie întemnițați pentru „abuz în serviciu”.
Țară în care sălile
curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV
penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație de martor,
prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de legalitate – de
argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei
popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
(Va urma)
[1] http://ipad.hotnews.ro/22187294
[2] https://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-28
de Florentin Țuca | 7 februarie, 2021 | Colecția de texte
A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei,
mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri,
du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert,
nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am
simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat
confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere
era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”,
care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului
la domiciliu”, parțial învins.
Pe răspunderea mea, ducă-se pe pustii
Nu aveam stare și nu găseam consolare nicăieri. Ajuns de
oboseală și de revoltă, m-am refugiat – din păcate și din fericire – într-un țap
de palincă tare cât tot amarul zilelor ălora, să tot bei ca să le uiți. Zic din
păcate pentru că, pe cât de tare-palinca, pe atât de tare-amarul, imposibil
de înecat. Din fericire, întrucât amarul-imposibil-de-înecat începuse, ușor-ușor,
să se decanteze.
Întâi, grație diverselor descărcări emoționale trăite în
discuțiile telefonice care au urmat sentinței. M-am plâns intens, cui am putut,
apelați și apelanți deopotrivă, vreme de ceasuri bune. Aceleași nedumeriri și
reclamații, aceleași ofuri și consternări, aceleași semne de întrebare și de
exclamare. Un monolog reluat ritmic, întrebări retorice și replici siameze la
fiecare apel telefonic.
Pe urmă, datorită unei inițiative. Îmi amintesc că, la un
moment dat, l-am sunat chiar pe Robert și l-am invitat ca, în drumul lui spre
arestul domiciliar din București, să se abată pe la mine, la Poiana Țapului,
unde trăsesem în dimineața de după audierile-maraton. Din nou, din aceeași
nevoie de prezervare a dreptății, din același refuz de acceptare a stării de
asediu care ni se impusese, din același impuls de a trage plapuma vechii
normalități peste anormalitatea celor trei zile de coșmar. Robert a refuzat
invitația fără nicio ezitare. Era mult prea sleit și, în plus, îmi zicea el,
avocații penaliști îl sfătuiseră să nu se abată de la traseul înspre adresa din
buletin; trebuia să ajungă în arestul de acasă cât mai repede, pe drumul cel
mai scurt. Nu vreau să mă complic, Flore, mulțumesc, dar e mai bine-așa, lasă,
ne-om vedea la București. În momentul ăla, în loc să mă calmez și să-i dau
credit, eu am insistat, absurd și inutil, hai, zic, pe răspunderea mea. Exact așa
i-am zis, țin minte perfect (probabil tocmai din cauza insistenței absurde și
inutile), vino „pe răspunderea mea”!
Ca și cum răspunderea lui de a se îndrepta spre casă „pe
cel mai scurt drum posibil” n-ar fi venit dintr-un judiciar ordin de arest;
Ca și cum formula asta pe care o folosești mereu în joacă
să întreții iluzia de libertate a celuilalt poate funcționa oricând, inclusiv în
contextul serios care descărnează libertatea de orice iluzii;
Ca și cum, luând răspunderea lui „pe răspunderea mea”,
aducem normalitatea înapoi, iar revederea noastră frugală la un țap de palincă ar
fi fost „dovada” că nu se întâmplase nimic grav;
Ca și cum eram capabil să smulg de unul singur „răspunderea”
de pe umerii lui, să o ridic ca un halterofil într-un salt-haltă pe umerii mei,
iar de acolo, ca-ntr-un gest de aruncare de la tușa de margine, să o pot azvârli
înspre văzduh.
Comunicate moi și declarații tari
Bulversat de toate întâmplările acelor zile și prins
ca-ntr-o ambuscadă-Triunghi al Bermudelor, percheziție-ridicare-arestare,
dispărusem complet de pe radarul temelor firmei și-al clienților ei. Aceștia
din urmă începeau deja să-și pună întrebări cu privire la caz, la soarta lui
Robert, la implicațiile procedurilor și deciziilor judecătorești adoptate și la
consecințele lor asupra organizației noastre. Țin minte că, în după-amiaza
zilei de 11 decembrie, noi am răspuns acestor așteptări printr-o declarație de
presă în care îi asiguram că le vom rămâne alături și că, indiferent de necazul
suferit, bunul mers al întreprinderii rămâne prioritatea noastră. În plus, ne
arătam ferm convinși de nevinovăția colegului nostru și reafirmam seriozitatea și
imaginea lui profesională ireproșabile. Îmi amintesc însă că o bună parte din
respectiva declarație era scrisă în stilul siliconat al comunicatelor oficiale:
suntem pe baricade și vom rămâne uniți în continuare, mulțumim pentru susținere,
firma n-a pățit nimic, avem încredere în justiție și-n stat de drept, sperăm că
se va face în curând dreptate, vom coopera cu bună-credință întru triumful ei ș.a.m.d.
Primind „declarația oficială” a societății, G., un bun
prieten și, în același timp, reprezentantul unei importante companii multinaționale
aflate în portofoliul nostru, mi-a zis onest că, din perspectiva șanselor de a
continua colaborarea avocat-client, ne-a trecut glonțul pe la ureche. Ai noroc
că-mi ești prieten, că avem încredere în voi, în profesionalismul și în nevinovăția
lui Robert și că ne leagă o istorie lungă și faină. Altminteri, comunicatul ăsta
sună cam soft și este cam frecție la picior de lemn. Da’ cum trebuia
s-arate, frate?, îl întreb. Bă, nu-i tocmai rău, îmi răspunde el, dar dacă se întâmpla
treaba asta la noi, știrea ar fi arătat cam așa: Societatea (îi zic eu acuma X
ori Solidaritatea, dar numele chiar n-are nicio relevanță în context) își anunță
clienții și partenerii că R.R. nu mai lucrează în colectivul nostru încă din nuș’cât
septembrie – bagă o ante-dată pe care o vrei tu. Și, mai departe… În urma
unor suspiciuni privind unele activități derulate cu depășirea atribuțiilor încredințate
de societate – insist, „cu depășirea”, pricepi? – el a fost destituit,
respectivele activități fiind în prezent obiectul unei anchete interne.
Societatea X se dezice în mod categoric de
mandatul -aparent- asumat de R.R. în numele companiei, cu încălcarea
statutului și normelor interne și se delimitează de orice învinuiri aduse
acestuia referitoare la bla-bla-bla. Conștientă de importanța unor valori
precum bla-bla-bla, Societatea Solidaritatea își asigură clienții că bla-bla-bla.
Îmi amintesc cu precizie de această schiță de comunicat
(poate exagerată, ori caricaturală, nu bag mâna-n foc), pe care amicul meu o ține
și el minte, cu siguranță. Recunosc însă că ea nu s-a dorit un îndemn de a proceda
și noi conform formulelor șablonarde ale comunicării corporatiste de salvare cu
orice preț a imaginii organizației (de altfel, amicul în discuție îl aprecia și
avea excelente raporturi amicale cu Robert însuși și nu și-ar fi permis
subminarea lui în vreun fel cu asemenea sugestii).
Evoc discuția aia pentru că ea m-a făcut să meditez mult la prietenia mea și a tovarășilor mei cu mezinul Robert și la ceea ce ne-a unit în istoria noastră de peste 20 de ani împreună; la vremea stagiaturii lui, în care eu mizam fără ezitare pe viitoarea lui carieră de strălucit pledant; la întrebarea-test cu care Daria mea mă iscodea adesea, tati, cine-i avocatul căruia i-ai da misiunea să te apere pe tine personal într-un proces important?, și la răspunsul meu, invariabil, același; la nenumăratele chapeau bas! care mi-au fost trimise de clienți mie personal pentru succesele lui formidabile, un fel de jos pălăria! pentru cât de sus se prezintă omu’; la mândria cu care comandantul Roșu își aduna în garnizoană detașamentul lui de litiganți, întâi 10, pe urmă 15, 25, 35, 45 la apelul de vineri după amiază pentru organizarea planurilor săptămânii care urma; la respectul și prețuirea de care se bucura printre colegii de „bară”; și, în fine, la întâlnirile amicale de pe terenul de steaua-dinamo în care câinele (R)(r)oșu rata în neștire precum și la campionatele din Deltă în care Feroe pescuia mereu în coada clasamentului, bune ocazii de ironii și miștocăreală din zona lui qui s’aime se taquine.
Și, peste toate aceste evocări, discuția cu prietenul General Manager al Societății X m-a dus cu gândul la noaptea de 10 spre 11 decembrie, când colegii și prietenii lui din firmă, adunați la birou în așteptarea veștilor de la Brașov, mă mandatau, prin zeci de mesaje, să îi transmit gândul bun și solidaritatea lor. Mesajul nescris și netransmis, dar întotdeauna înțeles de toată lumea, a fost acela că niciodată, dar absolut niciodată, ei nu ar fi putut să se dezică de tovarășul lor precum în modelul Societății X. De fapt, camaradul G. știa prea bine asta.
În zilele următoare, am meditat îndelung și la opțiunea
inacceptabilă imaginată de amicul director de multinațională, dar și la formula
soft, decentă și cuminte, utilizată de noi în comunicarea cu lumea.
Prima, expresia unui nedisimulat mercantilism și a unei griji obsesive pentru
imaginea corporatistă. A doua, o formulă de compromis, și capră și varză.
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă,
dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și
trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam
atunci era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași
temeri de a nu tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un
text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
(Va urma)
de Florentin Țuca | 25 ianuarie, 2021 | Colecția de texte
Toată ziua de
10 decembrie m-am gândit la deznodământul zilei anterioare și la ce i-au făcut.
L-au „ridicat” cu mascații pe la
opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință,
l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și
poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe
la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant
de droguri.
Pe serpentine
Când am plecat
înspre Brașov, era încă lumină. Florin anticipa că audierile vor începe pe seară
și se aștepta la dezbateri lungi, așa că trebuia – zicea el – să mă înarmez cu
răbdare. Mă arătam cam neîncrezător și-mi spuneam că astea or
fi avertismente tipice penalistului, întotdeauna dator să pună răul înainte.
Nu mă linișteau
deloc premonițiile lui. Asta pentru că, în timp ce șofam, rememoram
ziua precedentă ca pe un coșmar
care se arăta prea dur ca să aibă legătură cu realitatea, cu dreptatea și cu
justiția statului de drept și mă încurajam că
drumul meu la Brașov o să fie dus-întors,
dus-singur, întors-cu Robert înapoi.
Când am intrat
în Predeal și-n noapte, a început să plouă-ningă. Un soi de „lapoviță și ninsoare” care nu știa
să definească precis „starea
vremii”. De altfel, nici starea mea nu putea fi definită cu exactitate: amărăciune
și revoltă, consternare și furie, speranțe și temeri, niște emoții-serpentine agitate de serpentinele
Predealului, în acord cu mișcarea agitată a ștergătoarelor de parbriz.
Ședința de
judecată a început pe la șapte seara, cred. Curtea de Apel era aproape pustie,
păzită doar de câțiva jandarmi politicoși
la intrare, care m-au crezut pe cuvânt că
am legitimație validă.
Când am
intrat, m-am scuzat din priviri pentru întârziere, doamna judecător mi-a
primit, concesiv, scuzele, am lăsat în stânga mea boxa în care erau așezați învinuiții, m-am făcut cât de mic am putut ca
și cum treceam pe sub fasciculul proiectorului de cinema și m-am așezat în
banca din rândul doi, lângă Ileana.
Încă neconectat
la discursurile publice aflate în stadiu de preparative procedurale, prima grijă
a fost să mă conectez la starea lui Robert. El era în boxă, alături de ceilalți
împricinați. Căzut, palid, împovărat de acuzații aberante, umilințe, zbucium și
nesomn. Nu mai țin minte dacă în acel spațiu al „rușinii” și „stigmatizării”
el purta sau nu cătușe, dar îl simțeam încătușat de întreaga atmosferă. A răspuns
salutului meu cu o privire debusolată, obosită și pe-loc-înlăcrimată.
Depășise de
mult cele 24 de ore ale unei „rețineri”
care să se încadreze în durata legală.
Da-n fond, cine se mai gândea atunci la principii constituționale și prezumții de nevinovăție și termene
limită de privare de libertate, câtă vreme constituția vremii se scria în piață și-n norme precum „fără penali”,
„corupția ucide” și
„DNA- să vină să vă ia”? Prin urmare, în lumina acestor norme și a interpretării lor stradale, Robert, suspect
fiind era, deci, „penal”, iar „penal” fiind era, deci, „corupt” și, „corupt” fiind era, deci, „ucigaș” și, „ucigaș” fiind, era, deci,
bun de plimbat ca trofeu în fața camerelor TV și bun de „luat”, fie chiar
pe-o durată nedeterminată. Iar dacă am fi încercat s-o „determinăm”, încercarea asta ar fi fost
un deplasat și aberant „chițibuș
avocățesc”.
Mi-am
abandonat protestele din gând și m-am reconectat la procedură. Conform căreia ceea ce urma să se întâmple era
analiza propunerii DNA de trimitere a lui (și a celorlalți suspecți) într-o preventivă închisoare de 30
de zile.
Civilul ține-n
loc penalul
Asistam la
dezbateri cu inima strânsă, dar simțeam că parte din strânsorile cordului sunt
semne de bine, date de principii procedurale. De exemplu, că arestarea
preventivă a unui învinuit poate fi dispusă de un judecător doar în mod excepțional și doar dacă sunt îndeplinite anumite
condiții prevăzute de lege. Pe urmă, că privarea de libertate se poate realiza
doar dacă există indicii rezonabile că respectivul suspect a comis o infracțiune
și dacă, separat de acest indicii, omul este acuzat de mari nenorociri (crime,
violuri, tâlhării,
trafic de droguri, terorism etc.) sau prezintă alt tip de „pericol social” (vrea să distrugă
probe, vrea să fugă de anchetă
sau vrea să pună bețe-n roate demersurilor judiciare). Cu aceste principii în
minte, mă încurajam să fiu optimist și-mi ziceam că ceea ce trebuie să cerceteze judecătorul
„de drepturi și libertăți” (repet,
DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI) este dacă cererea de arest
preventiv formulată de procuror are la bază indicii rezonabile că învinuitul a
comis o infracțiune pentru care nu poate fi anchetat în stare de libertate întrucât
prezintă un „pericol social”.
Astea erau
premisele pe care juristul din mine le avea în minte când, instalat în băncuța
din rândul doi, s-a amplasat pe deplin și în context, așteptând dezbaterea
despre „pericolul social” pe care „criminalul” Roșu îl întruchipa
atunci, 10 decembrie 2015, la opt ani distanță de la
pretinsele „nenorociri”
și „infracțiuni”. Eram chiar curios să văd cum poate cineva să probeze că al
meu partener, după ce și-a exercitat profesia în acest interval de opt ani fără
să fi generat suspiciuni de vreun fel și fără să fi fost acuzat de abuzuri ori
comportament antisocial și după ce, cu o zi înainte, cooperase fără nici o crâcnire
în predarea documentelor solicitate în cadrul percheziției, devenise brusc „pericol
public”.
(Paranteză:
în momentul ăsta sunt tentat să consult toate documentele vremii – încheieri,
ordonanțe, depoziții. Dacă aș face-o, aș puncta mai bine la capitolul rigoare.
Prefer să dau credit memoriei mele afective și să rememorez onest ce-am simți
atunci ca jurist și, mai ales, ca prieten și partener al lui.)
Între timp, apăruse
și Sorin. N-am mai avut răbdare să
aștept, coane, trebuia să fiu alături, în seara asta
o să-l luăm acasă. Și și-a pus pălăria udă pe băncuță (m-am uitat pe fereastră,
ningea de-a binelea), palmele-n poală, ochi și urechi, ssssst.
Iar ceea ce a
urmat a fost un film de juridică groază care a rulat până la patru dimineața. Iar așteptările mele cum că dezbaterea
va fi despre exigențele procedurale ale arestării unui om și condițiile de care pomeneam mai sus au fost
simple aspirații în vânt. Nu, dezbaterea în cauză nu a avut deloc de-a face cu
rigorile unei analize tehnice despre regulile procedurale de limitare a
drepturilor și libertăților
constituționale. Ședința aia a fost un halucinant talk-show despre cum
prințul „nu avea drepturi de moștenitor”, iar hotărârile judecătorești
definitive care confirmau aceste drepturi erau „eronate”, despre cum
Robert trebuia să „știe” că
ele-s „greșite”, despre cum terenurile „de
retrocedat” erau în intravilan (sau în extravilan, nu mai știu), despre
cum comisia de retrocedare n-a aplicat corect Legea fondului funciar ori că legea
însăși era stricată,
despre cum latura terenului din stânga era de 51 de metri și nu de 49 și, tot așa, despre un milion de non-sensuri
care nu aveau nici o legătură cu dreptul lui Robert Roșu de a fi și de a rămâne liber, conform
Constituției. A fost un talk-show în
care nu s-a văzut pădurea
de copaci întrucât întreaga dezbatere gravita în jurul unor ecuații de drept
civil a căror soluție,
tranșată cu opt ani în urmă, n-ar fi trebuit să aibă nici o relevanță cu
privire la anchetarea lui Robert în stare de libertate
sau de arest.
Era o constatare valabilă și pentru ceilalți învinuiți, evident. Unii dintre ei, precum
Dan sau Lucian, nu avuseseră nici măcar o legătură cu acele ecuații de drept civil ori vreo implicare în
finalizarea lor. În plus, sărmanul
Lucian apăruse în respectiva poveste prin 2013, cred, mult după consumarea
evenimentelor suspectate de acuzatori ca „dubioase”.
Cătușe în direct
Undeva după miezul
nopții, înainte de audierea învinuiților
și de declarațiile lor finale, am ieșit într-o pauză. Că ei erau sau nu încătușați
în boxă, repet, nu sunt sigur. Cert este însă că, la ieșirea din sală, cătușele le încolăceau încheieturile ca accesoriu
obligatoriu, întru deplina siguranță și securitate a mediului înconjurător.
Mi-amintesc de
acea pauză pentru că în ea îl revăd pe camaradul meu așezat pe o bancă, Sorin lângă
el îmbărbătându-l, iar eu punând scena asta în
cuvinte pe care să le trimit, prin e-mail, colegilor din firmă care așteptau vești proaspete de
la fața locului. Zicându-le atunci că fotografia
asta este cea mai tristă din istoria parteneriatului nostru: Roșu, încercănat, palid și vlăguit, privindu-mă resemnat și cerându-mi din ochi să-i explic de ce?,
ridicându-și mâinile încătușate doar cât să verifice dacă simte greutatea
metalului și realitatea experienței; alături de el, Vlădescu, cu suflet cu tot,
consternat, neputincios, dar convins că eroarea asta se va repara
curând.
Nu mai țin
minte foarte multe detalii din audierea lui, dar știu că reluarea întrebărilor referitoare la
„legalitatea” unor hotărâri judecătorești irevocabile, la regimul
intravilan sau extravilan al unor terenuri, la validitatea unor certificate de
moștenitor și la alte teme de drept succesoral sau imobiliar m-au făcut să abandonez
statutul de spectator și să intervin ca avocat. Asta ca să insist că obiectivul
acelei ședințe de judecată era nu o dezbatere succesorală sau elucidarea unor
teme de drept civil, ci evaluarea „pericolului social” al unui avocat care
este chemat spre arest la opt ani de la finalizarea misiunii încredințate de
client.
Iar ultima
parte a pledoariei -țin minte perfect- a fost chiar citirea mesajului pe care-l
trimisesem colegilor din firmă în timpul dezbaterilor și pe care, azi, l-am
recuperat din arhiva electronică: Dragi prieteni, asist la audierea
camaradului Robert. Vă jur, cu emoție și cu mândrie, că este
IMPECABIL! Coerent, articulat, riguros, nuanțat și, peste toate, nevinovat și
demn. Îi transmit solidaritatea voastră pe care m-am bucurat s-o pot simți
zilele astea. Dacă nu va fi eliberat în noaptea asta, îmi va fi rușine toată viața
mea că sunt jurist (și) român.
A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei, mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri, du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert, nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”, care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului la domiciliu”, parțial învins.
(Va urma)
de Florentin Țuca | 18 ianuarie, 2021 | Colecția de texte
Revin, conform promisiunii, cu partea a doua a primului episod despre ziua percheziției. Înainte de rememorarea după-amiezii de 9 decembrie 2015, mă simt dator cu un răspuns la întrebarea „De ce n-ați protestat atunci, de ce abia acum?”
Răspuns simplu și onest: Din temerea că un eventual protest
atunci i-ar fi făcut și mai grea viața lui Robert. Și din respect pentru
sfaturile avocaților penaliști care ne îndemnau să nu tulburăm apele unei
anchete în curs și care ne transmiteau, și ei, speranța că, într-un final,
justiția va triumfa.
Și o precizare suplimentară: prezenta rememorare nu este și nu se vrea un exercițiu „de comunicare” ori de „PR”, subordonat nevoii de conservare sau promovare a etichetei în expresii meșteșugite, pompoase și șablonarde. Ea este ceea ce am zis de la început: o simplă confesiune.
Conferință despre drept și drepturi, ce tristă ironie
Inițial, dat fiind balamucul percheziției, am vrut să anulez
prelegerea de la Drept. Am și sunat-o pe Daria, reprezentanta asociației
studențești care mă invitase să fiu lector de-o oră dar, în timpul discuției
telefonice, m-am răzgândit brusc. Și asta nu doar din cauza regretului simțit
în vocea organizatoarei, ci și dintr-o formă de protest interior și de
obstinată nevoie de aderență la normalitate. Țineam să mă mint că, în ciuda
invaziei cu noaptea-n cap, nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla nimic rău, că
toate-s la locul lor și acolo vor rămâne, că trebuie să ne vedem de treabă și
că, nu-i așa?, nu mor caii când vor câinii. Eram cumva mânat de sentimentul că
dacă mă îndepărtez de percheziție, și percheziția se va îndepărta de mine. Capu-n
nisip, la fuite en avant…
Așa că m-am dus…Pe drum, m-am intersectat cu Gabi, care se
pregătea să meargă la înmormântarea unui unchi, cred, iar privirea lui îmi
transmitea că ne amăgim, că ceva rău stă să se întâmple, că și conferința și
înmormântarea sunt niște ancore cu lanțuri rupte. Precum timpul fracturat în
două, între înainte și după.
Nu-mi mai amintesc cât de calm ori de agitat eram în drumul spre
facultate. Cred că am ajuns acolo cu puțin înainte de ora fixată, încă stăpân
pe mine și pe tema de livrat. M-am instalat la pupitru și țin minte că, marcat
de tulburările din prima parte a zilei, mi-am zis că introducerea cea mai
potrivită ar fi despre drept și definiția statului de (ne)drept. Din nefericire
pentru mine, debutul discursului meu a coincis cu frenetica vibrație a
telefonului din buzunarul sacoului. Silențios, dar obsedant și opresiv,
telefonul care vibra încontinuu a fost acela care mi-a pus capăt abordării
relativ curajoase din cursul dimineții. Treptat-treptat, mintea mea se
deconecta de la firul logic al expunerii pe care n-o mai susținea decât vocea.
O voce care era a unui alter-ego, lector ce se încăpățâna să trăiască în propria-i
lume.
Cât despre lumea mea, simțeam cum se clatină încet-încet sub
radiațiile acelei isterice vibrații. Continuitatea ei a avut pentru mine
efectul loviturii în moalele capului și trezirii la realitate. Dar nu la
realitatea trăită în prima parte a zilei, aceea a siguranței că nu ți se poate întâmpla nimic ilegal ori că abuzurile vor fi
reparate (că doar trăiam într-un stat de drept, nu-i așa?), ci la o realitate
traductibilă emoțional prin nesiguranță, frică și panică. Odată cu trezirea
asta am început să transpir abundent, ca niciodată până atunci în fața unei
audiențe. O văd și-acuma pe Daria venind înspre mine cu un pachet de șervețele
pe post de prosop izbăvitor azvârlit în ring. Firesc ar fi fost să-mi cer scuze
și să mă opresc, dar nu mai eram în stare de asemenea abordări raționale. Îmi continuam prelegerea cu
poticneli și incoerențe și cu
gândul la enervanta bâzâială a telefonului, prevestitoare de știri care nu
puteau fi decât urâte. Mi-am scurtat expunerea, am acceptat doar două întrebări
din sală și am ieșit. Pe ecranul telefonului erau afișate cele o sută de mii de
apeluri pierdute ale Alexandrei. Mi-a răspuns cu vocea ștrangulată de emoție și plâns, mi-a transmis tremurând că domnul ofițer vrea să
vorbească cu mine și mi l-a dat la
telefon. Don’ avocat, io v-am prevenit să nu vă jucați cu noi, veniți
imediat la birou! M-am conformat cu convingerea că mă așteaptă cu cătușele. În
fapt, cătușele erau pregătite doar pentru Robert; mie mi se dedicau doar
amenințări.
Pe care le-am primit sub forma aceleiași invitații insidioase de
a nu mă juca chiar și atunci când am deschis ușa biroului. Moment în care mi-a
dispărut din porniri orice spirit ludico-juridic, iar primul gest pe care l-am
făcut a fost acela de a duce mâna la buzunarul de la piept, de a scoate banii
proprii și legal deținuți și
de a-i pune pe masă. Fără comentarii despre frumusețea dreptului și sublimul
statului de drept…
Posesia de bună-credință, ca înjurătură la adresa
inchizitorilor
Când am revenit în propriul birou eram destul de confuz…Nici nu
remarcasem că el, biroul, fusese deja transformat în comandament de stat major
al invaziei. Pe scaunul meu trona unul dintre ofițeri, acel Bebe care mă
persifla în zori și-mi zicea că – indiferent ce zice la lege- procurorul va veni
doar atuncea când or să mă salte pe mine. Pe masă, în locul computerului meu,
sigilat întru verificări și violări, era un laptop de campanie, de înregistrat
procesele-verbale ale expedițiilor victorioase. Pe scaunul din fața biroului,
nefericitul proprietar al ceasurilor bune de confiscat, somat să facă dovada că
el este deținătorul legitim. Omul încerca timid să se explice, să invoce marile
principii de drept relevante și să spună că, în sistemul juridic românesc,
legalitatea dobândirii este prezumată până la proba contrară, că buna-credință
se prezumă și că, în materie de bunuri mobile, la possession de bonne fois
vaut titre. (De fiecare dată când evoc principiul ăsta mă gândesc la
minunatul profesor Bîrsan și la realitatea că da, dânsul, fără să-mi fi dat
seama la timp, mi-a insuflat dragostea pentru dreptul civil). Pledoaria omului
meu – care ar prefera, cu discreție, să rămână anonim- era întâmpinată de Bebe
cu ridicări din sprânceană și muștruluieli. Haideți, don’ avocat, aveți, dom’ne
acte „pe” ceasurile astea sau nu? Nu aveți?… Asta e, se confiscă.
Și i le-au confiscat, pe bază de proces-verbal, cu număr și serie. Drept e că,
și ceasurile lui, și banii mei (inventariați, bancnotă cu bancnotă, număr și
serie, cu mine de față, pe scaunul inchizitorial din fața biroului meu), și
colierul colegei ne-au fost restituite la ceva vreme de la percheziție. Habar
n-am ce i-a motivat, li s-o fi părut prea de tot, nu știu. Cert e că ne-au
chemat telefonic, la DNA Brașov, să ne restituie banii și bunurile care nu arătau,
pare-se, nici a heroină, nici a pumnal însângerat, nici a explozibil. La fel de
adevărat este că restituirea a fost condiționată de prezentarea unor documente:
în cazul subsemnatului, o dovadă de la barou care să ateste că venitul meu
lunar era mai mare decât suma confiscată (!), iar în cazul colegilor, acte
„de proveniență” a respectivelor obiecte (ca și cum
„probele” astea ar fi avut vreo relevanță).
Întâmplător, colegii mei, prezumați hoțomani de rea-credință
(ori, poate, tâlhari, mai știi?…) au găsit acasă, printre hârtiile din
sertare, niște certificate de garanție, cred. O bună ocazie pentru un sfat
juridic: să nu mai ieșiți niciodată din casă fără ca în poșetă să aveți
chitanța care atestă legalitatea deținerii pantofilor din picioare.
„Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict
Cândva pe la trei după-amiază, a sunat ceasul rău. Robert se
îndrepta spre toaletă când s-a trezit flancat, chiar când deschidea ușa, de doi
reprezentanți ai „forțelor de ordine” însărcinați cu asigurarea
„legalității” percheziției. După ce mi-ați întors biroul cu susu-n
jos și-ați stat pe capul meu toată ziua, nici măcar la baie nu mă lăsați
singur? Nu, don’ avocat, că avem mandat să vă ridicăm.
N-am asistat la scena asta. O povestesc din povestirea lui Robert.
Ce-am văzut cu ochii mei este însă secvența cu camaradul meu așezat la o masă
din sala București, capul în palme și privirea nicăieri, uluit de ceea ce i se
întâmplă, șocat că nu fusese niciodată chemat să dea lămuriri despre caz într-o
discuție deschisă cu vreun anchetator, dar amenințat să fie luat pe sus,
revoltat de notificările care-i veneau pe telefon și-l anunțau deja despre
sechestrarea conturilor bancare. Ce-am făcut?, Flore, ce-am făcut? era singura
întrebare care-l chinuia tocmai prin lipsa răspunsului și absurdul kafkian al
întregii situații. Iminența „ridicării” lui cu duba pentru a da
explicații despre un dosar finalizat cu șapte-opt ani în urmă îi paraliza și
simțul dreptății și pe acela al realității.
Ca prin ceață, mai văd chipuri de colegi care intrau să-l
consoleze și să-l asigure că totu-i o eroare care va trece repede, ca un vis
urât.
Ceața rememorării se risipește însă când o văd venind pe Ileana.
Foarte frumoasă, extrem de elegantă, pași fermi, privire demnă. Nu țin minte
să-l fi îmbrățișat, poate nu-mi amintesc eu, în fond, nici nu contează. Ceea ce
în memoria mea afectivă rămâne de rememorat este emoția pe care am trăit-o
văzând-o cum își trage un scaun în fața lui, îi pune o mână pe genunchi și-l
privește. Iar dincolo de orice asigurări că fetele-s bine, mama și tata – la
fel, viitorul – luminos, o scoatem la capăt, se va rezolva (asigurări pe care
le adaug eu acuma la montaj, nici nu-mi mai amintesc dacă erau în poză atunci,
probabil că da), deci, dincolo de orice încurajări pe care o soție i le-ar
transmite soțului în prag de arest, eu țin minte cu claritate doar acea
privire. Iar ceea ce ochii luminoși și limpezi ai Ilenei lui transmiteau
ochilor plânși ai lui Mihai al ei era nu doar imensă iubire, ci și imensă
tărie. Era nu doar imaginea unei iubiri puternice, ci a unei iubiri cu
putere. Iubirea cu putere a Ilenei lui pentru Mihai al ei avea să mă
impresioneze și în anii următori ai întregii istorii și sunt convins că Mihai
al ei și Robert al nostru s-a întărit și se va întări, întru eliberare, (și)
din această dragoste tare și intensă.
Orele care au urmat au trecut în ritm de du-te-vino. Vânzoleală,
oameni derutați, priviri întrebătoare, Bebe înscăunat managing partner,
proces-verbal în facere, plimbare înstăpânită a jandarmilor pe coridoare,
primele consolări și încurajări pentru Robert (fără ca prin cap să ne treacă
gândul că, peste cinci ani de chin și stres, ar urma să-i ducem consolările și
încurajările la vorbitor, separați de un zid de sticlă).
L-au „ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat
într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au
plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică
de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au
întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.
N-am avut tăria să-l văd încătușat la televizor. Urma să-l văd în
cătușe, față în față, a doua zi. (Va urma)
de Florentin Țuca | 11 ianuarie, 2021 | Colecția de texte
Dragi
prieteni,
Într-unul
dintre mesajele recente, anticipam că voi reveni asupra cazului Robert Roșu cu
pagini din istoria acestui dosar, așa cum a fost ea trăită de mine ca prieten
și partener. O rememorare a faptelor, stărilor, gândurilor, frustrărilor și
speranțelor. O recapitulare subiectivă care nu conține trimiteri la note de
subsol și dovezi în anexe, dar care poate fi oricând susținută de mărturiile
oamenilor care au trăit această istorie în direct, unii dintre ei evocați în
acest foileton.
O
istorie care sper să aibă ca ultim episod ziua fericită a restabilirii
dreptății și eliberării camaradului meu, dar care, fiind o istorie a
abuzurilor, are ca prim episod ziua încătușării lui în fața camerelor TV.
O
istorie pe care simt nevoia să o scriu din autentică prietenie pentru Robert.
Și
din ferma convingere că i s-a făcut o cruntă nedreptate.
Și din nemăsurabilă tristețe.
Și din dureroasă frustrare.
Și
dintr-un imens prea-plin.
#alăturideRobert
Episodul 1
Ziua percheziției
Cu
DNA și noaptea-n cap
Când a
sunat telefonul, era șase și ceva, ori șase fără ceva, nu mai țin minte
exact…Ce-mi amintesc însă sunt corul de ciori și apăsarea întunericului matinal, de decembrie în apropiere de
solstițiu. La celălalt capăt al undei, Viorel, administratorul firmei,
sobru, relativ calm și măsurat. Ar fi bine să vii repede, sunt la noi unii de
la DNA care întreabă de tine.
M-am
conformat, evident. Nu-mi mai amintesc nimic de nicio strângere de stomac
asociată spălării pe dinți, cafelei pe fugă și căutării cheilor. Clară mi-e însă ciudata revelație trăită la semaforul din fața Muzeului Antipa când
un dinozaur din interior mi-a șuierat că
nimic, dar nimic din ce-a fost înainte de 9 decembrie 2015 nu va mai fi la fel.
Mi-aduc aminte perfect de momentul ăla. Eu la volan, roșu
în semafor,
suspensie în atmosferă și întuneric în
decembrie: nimic nu va mai fi la fel, ziua asta o să ne rupă timpu-n două.
Abia în lift am început
să mă trezesc. Iar prima întrebare de duș rece viza necesitatea percheziției la
niște avocați: o simplă și clară cerere de înscrisuri n-ar fi fost mai potrivită?
Apoi, chiar dacă am admite că percheziția e calea, de ce cu noaptea-n cap? (Ulterior aveam
să-mi dau seama că nedumeriri de felul ăsta în acei ani de „glorie” a DNA
erau de-o naivitate infantilă).
Ajuns la
etajul opt, m-am întâlnit cu Gabi; Robert nu venise încă. Ce s-a întâmplat, frate? Se pare că vor un
dosar, ăla cu revendicările Prințului Paul și ale Reciplia. La recepție ne așteptau două
persoane cu bocanci de armată și costume de camuflaj pe care era inscripționat
numele cu rezonanță de inchiziție medievală: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE. Am cerut mandatul de percheziție. El viza, într-adevăr, un dosar voluminos de revendicări imobiliare, gestionat de echipa noastră de litigii
prin 2007-2009. Mai mult însă, într-un limbaj foarte alambicat (citeam și nu
pricepeam și puneam lipsa mea de înțelegere pe seama emoției), părea să permită echipei de intervenție „ridicarea” a trei
„unități de lucru” (a mea, a lui Gabi și a lui Robert) plus „ridicarea” ori „confiscarea” de „sume
semnificative de bani în limita a 4 milioane de euro” (exact cum se
citește, text preluat din mandat!) precum și „obiecte și înscrisuri care nu se
justifică sau sunt interzise la deținere”. Am rămas
perplex: cum adică să-mi „ridice” propriul computer în care am un milion
de informații protejate de secretul profesional și de principiul
confidențialității în relația avocat-client? În ce temei sunt deposedat de documente și date care
vizează persoane și firme fără absolut nici o legătură cu obiectul principal al
percheziției? Și
cum adică „ridicarea” ori „confiscarea de sume semnificative în limita a 4
milioane de euro”? Sau confiscarea de „obiecte ori înscrisuri care nu se
justifică ori sunt interzise la deținere”? Cine ar decide că „nu se
justifică”
și cine decretează că-s „interzise la deținere”? Perplexitatea și întrebările mele erau
tratate de cei doi ofițeri cu aroganța și rânjetul sfidător al lui Bebe din
filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și cu priviri de
ciocu’-mic-că-avem-treabă. După câteva momente de derută,
mi-am recăpătat echilibrul și indignarea și l-am întrebat pe unul dintre ei
unde este procurorul care, potrivit legii, ar trebui să fie prezent la orice
percheziție a sediului profesional al unui avocat. Răspunsul lui Bebe a venit
imediat, scurt și tăios, mi-l amintesc perfect: calmați-vă, don’ avocat, domnu’
procuror o să vină nu când vă luăm
dosarele, ci când o să vă luăm pe dumneavoastră.
Așa a
sunat deșteptarea în ziua aceea de amară și întunecată amintire.
Ceasuri,
bijuterii și bani, „interzise la deținere”
A urmat
apoi percheziția propriu-zisă. Ne-au cerut dosarul
în cauză. Între timp apăruse și Robert, deturnat de la o pledoarie de instanță,
cred. Ne-am consultat tustrei și am decis pe loc să predăm respectivul dosar,
deși era depozitat în arhiva de la subsol (spațiu care nu făcea obiectul
percheziției). Neavând nimic de ascuns și sperând că
totul va decurge rapid, ne-am zis că ar fi mai bine să cooperăm în spirit de bună-credință și să predăm toate
volumele cazului, ca atare (orice opoziție pe motiv că mandatul nu acoperea și
arhiva ar fi fost, probabil, urmată de un nou mandat și un nou tărăboi). Se
făcuse deja ora opt și noi speram ca formalitățile de predare-primire să se
termine înainte de venirea avocaților la lucru. Câtă naivitate…
Am
coborât personal la arhivă, am identificat, împreună cu Robert, documentele în discuție și, cu ajutorul unui administrator, le-am urcat
într-o sală de reuniuni pentru predarea lor pe bază de proces-verbal. Între timp, ofițerii prezenți și-au dat seama că
sediul nostru este mult mai mare decât și-au imaginat inițial și au chemat
întăriri. Odată cu sosirea lor, s-au pus pe treabă…
Deși la
lege zice că percheziția ar trebui să înceteze în
momentul obținerii bunurilor sau înscrisurilor vizate, vizitatorii noștri și-au luat misiunea extrem de în serios și, cu tot zelul din dotare, au trecut să dea năvală.
Iar prima expresie a triumfului expediției lor a fost sigilarea tuturor
birourilor, vreo patruzeci la număr, întregul etaj ocupat de departamentele de
consultanță ale firmei (zona de litigii și arbitraje fiind atunci la un alt
etaj). Iar naivul din mine vocifera și protesta invocând legea și morala, faptul că dosarul vizat de mandatul de percheziție
era deja predat pe bază de proces-verbal, că
în birourile sigilate nu se afla nici un document în legătură cu respectivul
caz și că întreaga operațiune
risca să ducă la intimidarea inutilă a avocaților
și angajaților firmei. Ceea ce nu înțelegeam atunci era că, în fișa de post a
conchistadorilor, intimidarea era cât se poate de utilă și de necesară. Lăsați,
don’ avocat, știm noi ce avem de făcut, nu vă mai agitați așa.
Și da,
ei știau mai bine ce aveau de făcut. Trebuiau să ocupe teren, să intimideze, să-și arate mușchii și să umilească. Să desigileze
birourile la apariția locatarilor de drept ca semn de maximă favoare. Să le
cerceteze cu aer de supremă pricepere. Să le inspecteze sertarele și dulapurile
ca în căutare de cocaină, arme automate și
pete de sânge. Să răsfoiască dosare la întâmplare cu
morga competentului care identifică asul de treflă din simpla pipăire a cărților de joc. Și să pună întrebări, evident. Ooooo,
ce tablouri frumoase aveți pe pereți, oare cine-o plânge după ele? Oooo, sunteți căsătorit, n-ați vrea să vă confiscăm verigheta, c-ați avea o bună justificare de proaspăt holtei în fața nevestei?… Oooo, aveți și bijuterii în sertar, cum justificați deținerea lor, doamna
avocat?… Oooo, ce-i cu trusa asta de patru ceasuri, unul nu vă e de ajuns,
domnu’ avocat asociat?…
Într-un
final, nu s-a ajuns la „ridicări” de tablouri ori de verighete, dar
bijuteriile și ceasurile „nejustificate” găsite prin sertarele a doi
avocați au fost, pe bază de proces-verbal, confiscate. Protestele lor și ale
mele că nici bijuteriile și nici ceasurile nu au nici o legătură, absolut
niciuna, cu dosarul care făcea obiect al percheziției n-au contat nici cât o
ceapă degerată, evident. Principiul suprem al anchetatorilor a fost
„las’ că știm noi”. Și,
din birou în birou, din intimidări în confiscări, din
ironii în amenințări, s-a făcut ora 11.00.
Oră la
care am ajuns, cu tot alaiul, și-n biroul meu. Le-am deschis ușa cu acră bunăvoință, scârbit și debusolat. I-am prevenit că nu voi asista la percheziția propriului birou, pentru că urma să plec la o
conferință la Facultatea de Drept, invitat să vorbesc studenților despre
noblețea gândirii critice, fundament al gândirii juridice. Don’ avocat, stați
mai bine locului, nu plecați nicăieri. Ba bine
că merg, am
ripostat. Aveți biroul la dispoziție, nu am nimic de ascuns, violați-l și pe ăsta. Moment în care mi s-a cerut să deschid seiful din colțul
încăperii, cerință pe care am bifat-o prompt. Înăuntru, câteva acte plus o sumă de bani. Nu cât să umpli o geantă, ci cât să o împăturești în buzunarul de la piept. Ce-aveți acolooooooo? Puneți banii pe masă imediat!!! Nu, domnu’ ofițer, sunt banii mei, iar dacă nu aveți mandat de percheziție corporală, vă rog să nu mă atingeți.
Don’ avocat, nu faceți pe deșteptu’ și nu vă
jucați cu noi. Nu mă joc, don’ofițer, îmi apăr
drepturile și demnitatea, zic. După care mi-am luat paltonul din cuier și-am
plecat la Facultatea de Drept.
Așa se
încheia prima jumătate de zi a lui 9 decembrie 2015 în care eu credeam, cu
maximă candoare, că trăiesc într-o zonă a statului de drept. Și mă comportam ca
un avocat. Pe cât de zmeu, pe atâta de naiv…
În partea a doua a zilei, zmeul urma să lase locul unui mielușel. (Va urma)
