de Florentin Țuca | 13 ianuarie, 2014 | Colecția de texte
La sfârșitul lui 2013, s-a prăpădit Mihail Kalașnikov, adulatul inventator și fabricant al celebrei arme care-i poartă numele cu fală și rafală de foc automat. Povestea zice că ideea inovatoare i-a venit rusului când acesta se afla pe un pat de spital și auzea camarazi de arme care deplângeau, postbelic, slaba dotare a Armatei Roșii. Era prin 1947, iar de atunci încoace se spune că industria militară sovietică a fabricat și răspândit în lume peste o sută de milioane de exemplare AK 47 (nu știu dacă în inventarul ăsta intră și armele plagiate prin lumea a cincea, dar asta contează mai puțin). Cu adevărat interesant este că celebra armă a fost nu soluția salvatoare în războiul cu naziștii, ci instrumentul prin care omenirea a tot celebrat, așa cum s-a priceput, cu intense focuri ca de artificii, aproape zi de zi, sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale.
Am citit relativ recent un interesant articol despre Mihail Kalașnikov semnat de Robert Fisk, reputat și credibil analist care a avut și ocazia să-și întâlnească muza față în față (The Independent, 25 decembrie 2013). După ce amintește câteva momente memorabile din biografia medaliatului inventator sovietic și povestește întâlniri proprii cu acesta și cu fiul său, Robert Fisk se întreabă retoric dacă, după atâta sânge cât a curs din țevile kalașnikoavelor, marele Erou al Muncii Socialiste se află acum în rai sau în iad. Întreg articolul este interesant, însă un paragraf m-a mișcat în mod particular. Este acela în care jurnalistul britanic evocă fala lui Mihail Kalașnikov și emoția cu care rusul povestea despre diversele recunoașteri și pupături istorice pe care le-a primit pe frunte: telefonul de la președintele Putin de ziua sa de naștere; statuia imensă și muzeul care-i poartă numele, ambele edificate în orașul lui natal; medaliile nenumărate și eroismul muncii socialiste; o discuție cu un ministru al apărării din Mozambic care-i mulțumea că imaginea armei sale fusese imprimată pe drapelul național; satisfacția sa că, după un război african regional, bebelușii băștinașilor învingători începuseră să primească numele „Kalash”. Toate aceste evocări i-au amintit lui Robert Fisk și că cei doi „l” ai cuvântului „Allah” din drapelul mișcării Hamas sunt o imagine stilizată a kalașnikovului. Iar mie, mândria celebrului rus, onorurile care i-au fost acordate și revelația lui Fisk mi-au adus aminte de întrebări la care n-am răspuns.
Cu riscul de a fi sancționat ca naiv, o să încerc inventarierea câtorva.
Așadar, prima credulă curiozitate: cât de rău (și cât de necesar) este războiul? Având în minte toate atrocitățile cauzate de confruntările militare, toate crimele, mutilările, distrugerile, nenorocirile și haosul aferente, plus crizele postbelice, fiecare dintre noi am fi înclinați să zicem, fără ezitare, că războiul este cea mai mare pacoste care dezumanizează omenirea. Este motivul pentru care Kalașnikov, păcătosul, are un loc rezervat în iad, unde probabil șade lângă Stalin. Se vor auzi însă vocile unor mari înțelepți și luminați filozofi care vor pleda că măcelurile militarizate fac parte dintre legitățile funcționării planetei, că ele au rolul lor în ecosistemul mondial și că violența este inerentă naturii umane. Homo homini lupus, alea jacta est, les jeux sont faits. Ei vor accepta, concesiv, că războiul este un rău dar, dintr-o perspectivă stratosferică, vor susține că este exemplul absolut de rău necesar: războiul ca formă de exorcism, războiul ca șansă a învierii, războiul ca supremă expresie a selecției naturale. Nu țin să provoc o dezbatere în direcția asta, nu am înțelepciunea necesară, nu mă pricep. Dumnezeu știe… În ce mă privește însă, ca să pot să-mi duc dubiile lumești până la capăt, țin să mă mulțumesc cu prozaica premisă că, oricât o fi de necesar pentru zei, războiul rămâne, pentru muritorii de rând, un imens rău, o mare și teribilă catastrofă.
Dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), cum de acceptăm cu atâta ușurință ca niște demenți să decidă că necesitatea asta este imediată și este subordonată intereselor lor meschine și umorilor lor de moment? Cum de tolerăm declanșarea unor conflicte militare cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional, adică a normelor pe care comunitatea internațională le-a adoptat imediat după sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale tocmai în scopul de a preveni altele? (Descălecarea trupelor NATO în Irak și Afganistan în 2003 reprezintă, probabil, cel mai potrivit și recent exemplu, dar nu e singurul. Foarte discutabile din perspectiva normelor juridice sunt și intervențiile militare din ultimul deceniu ale Rusiei în Georgia, ale Franței în Mali, ale Israelului în Siria, bombardarea Libiei etc.) Mai departe, cum de acceptăm ca vinovații pentru crimele de război (da, se scrie cum se aude, „crime de război”) să rânjească pe ecranele televizoarelor fără urmă de regret autentic și de sinceră căință și fără ca cineva să fi îndrăznit măcar să-i tragă la răspundere. (Îmi amintesc de o audiere a lui Tony Blair într-o comisie care investiga legalitatea invaziei în Irak pe care am urmărit-o în ianuarie 2011 în direct la BBC. Blair, încărunțit de destin și de temerea că cineva îi va cere, într-o bună zi, socoteală, constata că socoteala pe care i-o pretindeau membrii comisiei de anchetă era destul de formală și amicală. Aceea însă pe care o reclamau privirile care-i străpungeau ca niște gloanțe ceafa încărunțită semăna cu un rechizitoriu ce-i refuza dreptul la orice apărare. Erau privirile asistenților la dezbateri care își pierduseră apropiații pe frontul deschis undeva departe de casa și de înțelegerea lor. Oameni care, în fața regretelor formale exprimate de Mr. Blair, n-aveau decât puterea unui singur strigăt de protest: „It’s too late!”) În continuare, în același registru al curiozităților retorice, cum se poate ca o revistă de prestigiul de care se bucură The Economist să vorbească despre potențialul „succes“ al unui război împotriva Iranului (The Economist, „Bombing Iran”, 25 februarie 2012) (articol pe care l-am analizat în Dilema veche nr.423/2012) și cum de International Herald Tribune publică texte care încurajează intervenția militară în Siria pe motiv că, „deși ilegală, este legitimă” (Ian Hurd, „Bomb Syria, even if it is illegal”, International Herald Tribune, 29 august 2013) (a se vedea și contributors.ro, 20 septembrie 2013)? Cum de nu hohotește mapamondul de râs-plâns în fața apărărilor lui John Kerry care, încolțit pe tema unei potențiale intervenții americane unilaterale în Siria, anunțate ca certe, la vremea respectivă, de Casa Dalbă, s-a repliat în colțul clasei cu genunchii pe coji de nucă și a jurat că intervenția militară va fi „incredibil de mică” („unbelievably small”). Cum adică, „unbelievably small”?!… Ne vor tăia doar urechile, nu și capul?!… Incredibil de bine, într-adevăr. Stați liniștiți, pagube colaterale vor fi doar femeile și copiii, no problem, sir, așa că trecem mai departe.
Mai departe, unde ne confruntăm cu altă naivă curiozitate: dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), nu strigătoare la Dumnezeu sunt trilioanele și trilioanele alocate bugetelor militare în condițiile în care planeta suferă de sete și sărăcie? Conform statisticilor, peste jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi, în condițiile în care regimurile politice care și-ar putea ajuta propriii săraci se concentrează pe „înzestrare militară”. Ce cinică și expresia asta, bombele ca zestre…
În continuare, dacă admintem că războiul este rău (chiar necesar să fie), de ce este atât de glorificat și slăvit? Știu și admit că națiunile au nevoie și ele de mituri și modele eroice. Știu și admit că au existat războaie drepte, în slujba unor cauze juste și legitime (jus ad bellum, dreptul la război). Știu și admit, în fine, că eroii acelor războaie drepte merită cinstiți (recunosc că am rezerve față de mitizări și elogii idolatre). Da, cred că Churchill a fost un erou. Eroi or fi fost și alții care chiar s-au identificat cu cauza nobilă a neamului lor. Și totuși, acceptând toate astea, de ce eroismul este asociat și în zilele noastre, înainte de toate, cu cinicul și stupidul șablon „fapte de arme”? De ce, dacă și războaiele drepte aduc moarte și nenorociri, trebuie să le glorific pe prima pagină a manualului de istorie (e ca și cum eu mi-aș trece în c-v-ul personal că, în legitimă apărare fiind, i-am spart dinții agresorului și i-am scos ochii). De ce figurile grandioase ale istoriei scrise sunt mareșalii și generalii și nu scriitorii sau savanții? De ce imnurile naționale ale omenirii mileniului trei sunt marșuri de luptă, scandări războinice și apeluri la supt sângele dușmanilor (negreșit „barbari”)? De ce zilele naționale de la noi și de aiurea sunt aniversate prin parade de modă militară, cu defilarea pe War Fashion Avenue a ultimelor colecții de tancuri en vogue, a kalașnikoavelor haut cuture, a grațioaselor rachete cu rază de acțiune trendy și a noilor branduri de bombardiere de lux, toate laolaltă proaspăt sfințite de soborul de sfinți? Respect pentru tradiție, vor zice unii. Dacă de tradiție e vorba, niște călușari ori alte dansuri păgâne sau tribale n-ar fi fost mai potrivite?, mă întreb. Arc de triumf, glorios arc de triumf peste timp, vor replica alții. Aici aș rămâne fără răspuns pentru că m-aș încurca în definiția „gloriei” și a „triumfului” și m-aș bloca în fața clișeelor de plastic, pompoase și expirate. Despre asemenea șabloane, la întrebarea care urmează.
Dacă tot acceptăm că este rău (chiar necesar să fie), de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? „Război sfânt” (ce oribil oximoron!), „eroism pe câmpul de luptă”, „căzut la datorie”, „erou care și-a dat viața pentru țară”, „căzut pe teatrul de operațiuni”, „răpus în ostilități”, „jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. Și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo? Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?
Și-aș mai avea o ultimă curiozitate absolut retorică: cum se scrie, de fapt, istoria? Ce vor afla strănepoții noștri despre anii trăiți de noi? Ce vor învăța ei din și despre Revoluția română și despre războiul din Irak, de exemplu? Din păcate pentru mine, habar nu am. Ce mi-aș dori însă este ca, dacă istoria se va scrie tot în termeni de eroism, glorie și măreție, locurile centrale ale lui Alexandru cel Mare și Napoleon să fie cedate lui Enstein și Mozart, iar cel al lui Mihai Viteazul, lui Brâncuși. Iar imensa statuie a lui Kalașnikov să fie topită și din ea fabricate milioane de portrete dedicate eroilor dumneavoastră, eroi necunoscuți și fără baionetă. În ceea ce mă privește, eroul necunoscut întruchipat de mica mea statuetă, erou cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie.
de Florentin Țuca | 24 decembrie, 2013 | Colecția de texte
Pentru prima oară de la declanşarea scandalurilor provocate de interceptarea comunicaţiilor de către Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite (National Security Agency-NSA), o curte federală americană, sesizată de plângerile a două persoane fizice, dă dreptate acestora şi somează guvernul american să înceteze spionarea reclamanţilor şi să distrugă toate datele colectate fără drept din patrimoniul lor. Decizia în chestiune, emisă de judecătorul Richard Leon, este comentată în premieră de New York Times în ediţia sa de luni, 17 decembrie. (N-am idee dacă ştirea a fost preluată cumva şi de tabloid-media românească, dar bănuiesc că nu, mare adiminune să fi fost…). Potrivit jurnalului american, tribunalul federal a apreciat că interceptarea comunicaţiilor şi a datelor personale ale celor doi reclamanţi reprezintă o violare a Constituţiei, încălcare care l-ar răsuci în mormânt pe însuşi James Madison, al patrulea preşedinte şi părintele Legii fundamentale a statului (el ar fi, conform judecătorului Leon, oripilat –„he would be aghast”– să afle azi de gravitatea acestor intruziuni în viaţa privată a cetăţenilor americani). În motivarea hotărârii, tribunalul a considerat că guvernul american nu poate invoca, de partea sa, decizia Curţii Supreme din cazul Smith vs. Maryland, hotărâre conform căreia interceptarea de către poliţie a unor convorbiri telefonice ale unui suspect de jaf nu trebuia sancţionată. Spre deosebire de acel caz, în contextul actual, programul patronat de NSA constă în mega-colectarea „zilnică, atotcuprinzătoare şi nediscriminatorie” („daily, all-encompassing and indiscriminate dump”) de informaţii şi date personale prin intruziunea în viaţa privată a unor cetăţeni asupra cărora nu planează nici o acuzaţie de natură penală.
Decizia în discuţie nu este definitivă (fiind susceptibilă de apel din partea guvernului) şi are o aplicabilitate limitată (fiind benefică doar reclamanţilor din cauză). Cu toate acestea, ea a fost considerată o victorie simbolică a contestatarilor programului NSA şi un mare semn de speranţă pentru aceia care pregătesc acţiuni similare (în nume propriu sau în beneficiul mai multor subiecţi de drept – aşa numitele class action. Tot în paranteză, de notat că şi agenția surată britanică, GCHC, este deja chemată în fața Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru pretinse abuzuri comise împotriva unor europeni).
Deşi dă dreptate reclamanţilor şi consideră că acţiunile de interceptare îndreptate contra lor au fost abuzive, limbajul folosit în justificarea deciziei mi-a atras în mod particular atenţia prin ambiguitatea eufemistică a unor termeni. De exemplu, în motivare, se arată că atitudinea guvernului american este, „într-un ridicat nivel de probabilitate, neconstituţională”: „it’s significantly likely unconstitutional”. Mda, sună ca o temere de a accepta o mare grozăvie. (Asta îmi aminteşte de o savuroasă povestioară al cărei tâlc este legat de teama de certitudini care dor sau jena de a rosti adevărul pe nume dintr-o prost plasată curtoazie. Aflat într-un restaurant şi angajat cu cineva într-o conversaţie bruiată de decibelii difuzoarelor, prietenul care mi-a povestit întâmplarea cu pricina a întrebat chelnerul aflat în preajmă dacă nu ar putea da muzica mai încet. Provocat de o asemenea rugăminte, privind împrejur către ceilalţi cheflii şi meseni, ospătarul s-a întors jenat către amicul meu şi i-a livrat, foarte politicos, răspunsul: „Cam… nu prea”. Aşadar, cam nu prea se poate. Significantly unlikely impossible.)
Separat de anecdota cu pricina, decizia tribunalului federal și motivarea ei mi-au amintit o perspectivă destul de ignorată în interpretarea recentelor dezvăluiri despre spionajul NSA: abordarea juridică. Nu, nu voi încerca să plictisesc cititorii cu împovărătoare analize ale normelor de drept ori cu (poate) obositorul jargon de specialitate. Intenţia mea ar fi doar să zgândăresc (la un nivel fatalmente superficial, recunosc) trei teme: 1. legalitatea sau, respectiv, ilegalitatea intruziunilor spionilor în spaţiul privat (nu râdeţi, vă rog…), 2. dublul standard în analizele referitoare la stat de drept vs. stat de spionaj şi 3. vinovăţia sau nevinovăţia aşa numiţilor whistleblower-i şi a acelora care publică informaţii clasificate, dar de interes general (Mandley, Snowden, Assange, Greenwald, Poitras etc.)
Aspecte privind (i)legalitatea imixtiunilor în sfera privată a persoanelor (fizice sau juridice)
Prins cu raţa-n gură, Grivei jură că nu fură şi zice că de partea sa stau norme juridice speciale şi interese de securitate naţională. Pe partea de vest a Atlanticului, apărătorii programelor NSA invocă o lege din 2008 revizuită în 2012 – Foreign Intelligence Surveillance Act of 1978 Amendments Act of 2008 (care pare să permită colectarea tuturor convorbirilor telefonice în cazul în care unul dintre vorbitori nu este american) şi celebra lege Patriot Act (atacată în Congres relativ recent prin moţiunea republicanului Amash, moţiune care urmărea revizuirea legii, dar care a fost respinsă la vot cu 217 la 205). Dincoace de ocean, serviciile secrete britanice arată înspre normele cuprinse în Regulation of Investigatory Powers Act care par să confere legalitate interceptărilor cu condiţia îndeplinirii unor formalităţi prealabile (autorizări individuale, pentru fiecare caz în parte). Nu am competenţa să interpretez normele evocate, aplicabile în cele două jurisdicţii. Aş zăbovi totuşi asupra câtorva chestiuni adiacente:
a. Nu trebuie să fii jurist american sau britanic ca să-ţi dai seama, răsfoind electronic normele menţionate, că ele autorizează, în principiu, intruziuni în spaţiul privat al persoanelor fizice sau juridice doar dacă sunt subordonate unui interes public (îndeosebi securitatea şi siguranţa naţională). În plus, aceste violări ale spaţiului privat ar trebui, în principiu, supuse unei autorizări prealabile (de regulă, din partea unui magistrat). Cu toate acestea, se pare că, în practică, distanţa dintre ce zice legea şi cum se aplică ea este vizibilă. Confruntat cu argumentul că interceptarea comunicaţiilor este motivată de prevenirea atacurilor teroriste, judecătorul Leon a apreciat că, în lipsa probelor de acte de terorism evitate prin asemenea interceptări, o astfel de apărare nu poate fi acceptată. În plus, conform magistratului, sistemele de supraveghere şi interceptare din SUA formează o inacceptabilă reţea de proporţii aproape orwelliene („almost Orwellian”).
b. Nu îmi este clar dacă decizia tribunalului federal este întemeiată pe ilegalitatea procedurilor de violare a comunicaţiilor celor doi reclamanţi sau pe caracterul neconstituţional al normelor invocate de apărătorii NSA şi nici dacă respectivul tribunal avea sau nu, conform normelor de procedură americane, competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor în discuţie. Este însă cert că o verificare a respectivelor norme din perspectiva conformităţii cu Constituţia americană va avea loc (probabil în faţa Curţii Supreme). După cum, dacă ne mutăm în Anglia, oricât ar fi ele de concordante cu legile britanice (dacă sunt), procedurile de interceptare utilizate de serviciile secrete de peste Canalul Mânecii sunt susceptibile de sancţionare de către Curtea de la Strasbourg în cazul în care ele contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
c. Să admitem, de dragul raţionamentului, că textele de lege care permit spionului să violeze scrisorile de amor ale omului au fost respectate întocmai şi că, în plus, ele sunt constituţionale sau, în cazul legilor britanice, sunt în acord cu regulile Convenţiei Europene. Într-o atare (in)dezirabilă situaţie, trebuie totuşi amintit principiul teritorialităţii aplicării legii. În alţi termeni, o normă de drept este aplicabilă, de regulă, doar în jurisdicţia organului legiuitor emitent (sau, în cazul normelor emise de foruri supranaţionale ori cuprinse în tratate internaţionale, în jurisdicţiile organelor care au acceptat sau ratificat respectivele norme). Prin urmare, din acest unghi de vedere, chiar dacă NSA ar avea dreptul legal şi constituţional să spargă, fără discriminare, oricând şi de-a valma telefoanele şi computerele americanilor, un asemenea drept nu e cu aplicabilitate planetară. Putem, aşadar, servi doamnei Merkel argumente extrase din legile americane? Cam… nu prea.
Stat de drept vs. stat de spionaj
Ştiu, credulul de mine, spionajul are, dragul de el, legile şi constituţionalităţile lui (prima este să furi fără să fii prins, iar a doua că informaţiile au antonime). Sunt norme metajuridice, metafizice şi metadeştepte. Mult mai deştepte decât bietele legi muritoare de rând (nu degeaba serviciile care le emit se cheamă servicii de inteligenţă). De aceea sunt şi confidenţiale, ca să nu se încurce-n ele naivul de drept comun. Prin urmare, nu se cade să amestecăm legile celor două universuri, lumea publică a stupizilor cu lumea secretă a inteligenţilor. Ce ne facem însă când un inteligent, prostul de el, se apucă să facă publice legile secrete? Eee?…
Întrebarea merită tratată cu toată seriozitatea, în afara oricărui registru ironic. Înainte însă, un scurt preambul. Ne referim adesea la democraţiile occidentale, pe bună dreptate, în termeni elogioşi. Uneori însă, prea elogioşi şi chiar idolatri. Când vorbim de America, superlativul preferat este excepţionalismul; când facem aluzie la Franţa, lăcrimăm, évidemment, în termeni de liberté, egalité, fraternité şi droits de l’homme; Anglia este exemplul perfect al monarhiei eterne şi de succes; când evocăm Italia, ne amintim brusc şi patriotic că toate drumurile duc la Roma. Exemplele pot continua… După mine, nu cred că putem vorbi despre democraţiile occidentale mereu în termeni de superlativ absolut, fără nuanţe şi fără dubii, fără necesarele distanţieri şi, da, fără beneficele relativizări. Din această perspectivă, deşi suntem cu toţii adepţii valorilor democratice pe care le promovează, nu cred că este cazul să justificăm cu orice preţ sau chiar să aplaudăm derapajele care intervin în funcţionarea acestor sisteme pe ideea că tot ce fac ai noştri este minunat şi cine nu e cu noi e-n contra noastră. Prin urmare, găsesc că este natural să pun la îndoială legalitatea intervenţiei care a generat aterizarea forţată a preşedintelui Boliviei la Viena fără să fiu acuzat de bolşevism; să critic, din perspectiva dreptului internaţional, imixtiunea Franţei în Mali fără să fiu bănuit de francofobie; să fac ironii pe seama tapajului din jurul ombilicului regal britanic fără să fiu învinuit de blasfemie; şi, în fine, să mă mire ipocrizia italiană cu care Gaddafi era pupat pe frunte cu relativ puţin timp înainte de a fi pupat cu bombe, asta fără să fiu admonestat că am ceva cu fraţii latini.
Şi, având în minte această premisă a nevoii de nuanţe, revin la întrebarea de mai sus: ce ne facem dacă sistemul demascat de Snowden este, într-adevăr, aşa cum zice domnul judecător, „almost Orwellian”? Îl crucificăm pe bolşevicul Snowden ca să eliminăm suspiciunea sub covor? Contestăm fapta în ciuda probelor? O criticăm pe Merkel că are telefon mobil? Scoatem de la sertar clişeele referitoare la excepţionalism şi American dream? Ne refugiem în tranşeul propriilor legi ale spionajului? Poate că ultima variantă, şoptită cu capul în pământ şi urmată de încercarea de a îndrepta ceva e răspunsul cel mai acceptabil. Au existat, din păcate – zic eu -, şi opţiuni precum cele evocate mai sus, analize tipice de utilizare a dublului standard sau reacţii care mi-a amintit de hoţul care strigă „hoţii!”.
De exemplu, profesorul Naumescu, după o excelentă pledoarie despre nevoia prezervării modelului şi sistemului euro-atlantic şi despre supremaţia certă a acestuia în faţa celui chinezesc sau rusesc, atacă subiectul NSA ca şi cum vinovaţii suntem noi că am aflat. Printre argumentele domniei sale, dezvoltate în apărarea poziţiei serviciilor secrete americane, regăsim întâi sugestia să fim neîncrezători în faţa sursei: de unde au aflat germanii că sunt spionaţi? De la Snowden via Moscova. Eee?… Sigur e ceva bolşevism necurat la mijloc, ştim noi… Apoi, protestul germanilor e ipocrit: dacă ar fi putut şi dacă ar fi avut capacităţi tehnice, ar fi spionat şi ei. Pe urmă, e vorba mai degrabă de un protest al producătorilor de echipamente de securitate care, penetrate fiind, le scoate la iveală nepriceperea. Una peste alta, deşi se declară formal în dezacord cu practicile NSA, concluzia domnului Naumescu pare a fi că europenii sunt la fel de vinovaţi şi de ipocriţi, să facă bine să nu se pună rău cu americanii, adevărul este undeva la mijloc, o mână spală pe alta, corb la corb nu-şi scoate ochii, ce mai tura-vura, ciocu’ mic. Şi, conchide reputatul analist, „cu cască sau fără cască”, united we (should) stand. (Singurele afirmaţii preluate cu fidelitate din pledoaria profesorului Naumescu sunt cele citate cu ghilimele. A se vedea articolul „Europa şi Statele Unite astăzi: ieşirea din ipocrizie”, contributors.ro, 29 octombrie 2013. De asemenea, articolul „În apărarea relaţiei transatlantice: I am an American. Der Spigel face o eroare esenţială, contributors.ro, 19 iunie 2013.)
Nu mă prea liniştesc explicaţiile domnului profesor. Cred sincer că statul democratic este acela care pune la temelia existenţei lui dreptul şi legea şi în care încălcarea intimităţii şi a vieţii private nu poate interveni decât pentru motive legate de interesul public, strict reglementate. Şi, credul şi naiv, mai sper că, în statul de drept, spionajul este un minuscul rău necesar, acceptat tacit ca formă de protecţie a securităţii publice, derulat în limite pe care, dacă n-ar suna comic, le-aş califica „ale rezonabilităţii”. Or, când acest minuscul rău necesar devine un principiu de guvernare şi o grosolană formă de manipulare şi control, atunci mă cam apucă ameţeala. În plus, mi-e teamă că, dacă un judecător american foloseşte, într-o decizie judiciară, aluzii la Orwell, s-a ajuns cam departe, iar până la Huxley nu mai e decât un pas. Şi, de m-ar întreba cineva cât de minunată este minunata şi brava lume nouă anticipată de acesta din urmă aş răspunde, uşor palid: cam…nu prea.
Vinovăţia sau nevinovăţia deconspiratorilor?
Subiectul este legat de pedeapsa sau, respectiv, onorurile cuvenite acelora care au dezvăluit lumii aceste grozăvii (numiţii whistleblower-i). Tragem în mesager sau nu? După unii, ar trebui să-i aliniem la perete şi să dăm în ei cu tunul. După alţii, ar trebui ca loviturile de tun să fie salve în cinstea lor. Primii, acuzatorii, invocă de partea lor legea şi, în faţa Judecătorului Imaginar Suprem, începe dezbaterea:
– Onorată Divinitate, zice General Attorney, nemernicii ăştia au încălcat normele de drept şi trebuie să plătească pentru asta.
– Fii milostiv, Stăpâne, intervine Der Spigel, sunt momente în istorie în care dreptul devine strâmb. Dacă ar fi fost să ne luăm după drept, Nicolae Ceauşescu nu ar fi putut fi judecat decât de Marea Adunare Naţională.
– Nu, scuze, reia reclamantul, nu denaturaţi, vă rog, sensul discuţiei. Noi nu vorbim aici de revoluţii, acele momente istorice când voinţa populară covârşitor majoritară plasează dreptul în suspensie până la stabilirea unei noi ordini constituţionale.
– Dar şi în cazul de faţă tot covârşitor majoritară este şi simpatia pentru deconspiratori, intervine Greenwald.
– Ne pare rău, nu luaţi în seamă această speculaţie, protestează General Attorney, nu există nici o dovadă în acest sens şi trebuie să judecăm cazul cu legea pe masă. Ei au încălcat legea şi nu putem ignora asta. În plus, lipsa sancţiunii ar fi un precedent periculos. Ce s-ar întâmpla dacă am permite oricărui ins aflat în posesia unor informaţii clasificate despre siguranţa naţională să le facă publice în contra normelor legale care îi interzic asta?
– În cazul de faţă, dezvăluirile nu au pus în pericol siguranţa naţională a niciunui stat, obiectează apărarea. Ele nu au făcut decât să informeze publicul asupra unor crime comise de militari împotriva civililor sau asupra unui program de masivă interceptare a telefoanelor planetei. Urmând logica acuzării, dacă vreun neamţ dezvăluia, în contra legilor naziste, planurile lui Hitler de exterminare a evreilor, ar fi trebuit să fie crunt pedepsit. La fel s-ar fi întâmplat şi în ipoteza în care unul dintre savanţii care au lucrat la fabricarea bombei atomice şi care l-au rugat pe Truman să n-o azvârle peste Hiroşima ar fi deconspirat mai repede secretul, cu bună credinţă şi cu nădejdea că o să mobilizeze lumea pentru evitarea nenorocirii.
– Comparaţiile astea sunt exagerate, contestă General Attorney, dar chiar aşa să fie, cine judecă dacă dezvăluirea este sau nu benefică? Lăsăm asta la discreţia fiecărui potenţial deţinător de secrete? Nu cumva asta sună a anarhie şi entropie juridică? O fi uneori strâmbă, dar aşa strâmbă cum e, legea este cea mai puţin imperfectă normă socială inventată vreodată şi ar trebui să rămână unicul criteriu de evaluare a conduitei unui subiect de drept dintr-o jurisdicţie.
– Dar există cazuri de deconspiratori care nu se află în jurisdicţia ale cărei legi se presupune că le-au încălcat. Cu ei ce facem? întreabă The Guardian.
– Gata, intervine Judecătorul Suprem, v-am ascultat suficient. Fiecare aveţi dreptatea voastră dar, personal, cred în dreptul lumesc şi în capacitatea judecătorilor mundani de a face justiţie în aceste cazuri, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor dezvoltate de cele două părţi. Aşadar, domnu’ Correa, în calitate de preşedinte al Ecuadorului, acceptaţi extrădarea numitului Assange, refugiat în ambasada dumneavoastră de la Londra? Tăcere de mormânt… Dar dumneavoastră, domnu’ preşedinte Putin, sunteţi de acord cu extrădarea numitului Snowden?…
Iar Putin, cu un ochi spre cer şi cu celălalt spre harta lumii, răspunde ca pentru sine, cu prefăcută smerenie şi falsă curtoazie:
– Doamne, cam… nu prea.
de Florentin Țuca | 20 septembrie, 2013 | Colecția de texte
După declaraţiile belicoase şi ameninţările militariste de la început de septembrie, spiritele par să se mai fi calmat. Totuşi, intervenţia militară în Siria „rămâne o opţiune” (conform secretarului de stat american), iar spectrul unui război regional sau internaţional mă sperie şi mă provoacă să ies la demonstraţie. Nu la una de stradă, ci la una de drept. Nu-mi propun să mai obosesc cititorii cu vreo recapitulare a faptelor sau cu vreo (fatalmente diletantă) încercare de analiză din perspectivă istorică sau politico-strategică. Nu vreau decât să încerc marea războiului cu degetul dreptului. Din această perspectivă (repet, exclusiv juridică), aş zăbovi asupra a două radiografii: 1. caracterul legitim sau ilegitim al potenţialei intervenţii militare în Siria în lumina dreptului internaţional şi 2. greutatea acordată diagnosticului juridic de instigatorii la război sau de comentatorii entuziaşti ai acestei instigări. În alţi termeni, ca jurist, mă simt cumva provocat să evoc, pe de o parte, viziunea Dreptului asupra lumii şi, pe de alta, să deplâng viziunea lumii asupra Dreptului. Încep cu ceea ce e drept.
1. Ilegalitatea unei intervenţii militare unilaterale în Siria
Aşadar, este notoriu că Siria e acuzată de atacuri cu arsenal chimic împotriva rebelilor şi a populaţiei civile. Acuzatorii nu au dubii că aşa stau lucrurile şi susţin că avem de-a face cu o flagrantă încălcare a convenţiilor internaţionale referitoare la interzicerea armelor chimice. Este motivul pentru care o soluţie viabilă pare a fi, în optica lor, pedepsirea regimului prin bombardarea unor obiective amplasate pe teritoriul sirian (nu e clar care, dar asta, din perspectiva raţionamentului juridic, contează mai puţin). În termenii logicii formale, premisa majoră este că Siria a folosit arme chimice, premisa minoră este că, prin utilizarea lor, a încălcat dreptul internaţional, iar concluzia-sancţiune e limpede: hai să-i bombardăm.
Raţionamentul belicoşilor este, din păcate, şubred: (a) premisa majoră e discutabilă, (b) premisa minoră, falsă, iar (c) concluzia, nucă în perete. Ei au însă dreptate când deplâng mecanismul greoi de fundamentare juridică a deciziilor salvatoare sau reparatorii pe care ar trebui să le adopte comunitatea internaţională în situaţii de criză (d).
(a) N-avem nici un dubiu, au început să scandeze războinicii. We have no doubts, totul e limpede, crystal clear. Iar dacă vă spunem noi, credeţi-ne pe cuvânt, că doar noi nu minţim, n-am minţit niciodată. Nu ne mai interesează care sunt concluziile inspectorilor oficiali, sursele noastre-s mai tari şi mai credibile, ca întotdeauna. Noi veghem la bunăstarea şi siguranţa planetară, noi suntem garantul păcii mondiale şi justiţiarul suprem, deci noi trebuie că spunem adevărul. Iar dacă mai insistaţi mult să vă arătăm dovezile, răspunsul nostru este tranşant: crede şi nu întreba, dreptul a intrat în epoca în care lipsa probelor înseamnă lipsa dubiilor[1].
(b) Chiar dacă s-ar dovedi că regimul de la Damasc este vinovat pentru uciderea unor oameni cu arme chimice, acuzaţia că prin asta ar fi încălcat dreptul internaţional nu prea rezistă în faţa unei analize riguroase. În primul rând, Siria nu este parte semnatară nici a Convenţiei privind armele biologice din 1972, nici a Convenţiei privind armele chimice din 1993. În al doilea rând, deşi este parte la Protocolul de la Geneva privind interzicerea gazelor toxice, această interdicţie asumată prin acord vizează interzicerea armelor chimice într-un război internaţional, nu într-un conflict intern. Prin urmare, chiar dacă ar fi probate, crimele comise în Siria prin utilizarea de arme chimice nu sunt sancţionate, din păcate, în mod direct şi expres de norme de drept internaţional la care această ţară să fi aderat.
(c) Chiar dacă ar fi probate ca reale, chiar dacă vinovat pentru ele ar fi Guvernul de la Damasc şi chiar dacă am admite că aceste odioase crime reprezintă o violare a unor reguli de drept internaţional (genocid sau crime împotriva umanităţii, de exemplu), ele nu sunt sancţionabile printr-o intervenţie militară externă care să fie decisă într-o altă manieră decât cu respectarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. După cum se ştie, potrivit principiilor Cartei ONU, folosirea forţei armate în relaţiile dintre state suverane este interzisă. Prin excepţie, ea este permisă doar în două cazuri. În primul, aprobarea intervenţiei militare de către Consiliul de Securitate (fără ca vreun membru permanent al acestuia să se opună) (art. 42 din Carta ONU) (ca în cazul intervenţiei militare din Irak din 1991), normă întemeiată pe prezumţia că doar cele cinci puteri mondiale au dreptul de a decide, în mod unanim, în funcţie de gravitatea situaţiei, declanşarea unui război. O a doua posibilitate legală de folosire a forţei militare în relaţiile dintre state este în scop de autoapărare (art.51 din Cartă). Prin urmare, o eventuală acţiune războinică declanşată unilateral cu încălcarea celor două condiţii alternative indicate ar fi ilegală. Cât despre menţiunile repetate ale considerentelor umanitare (aşa numitul „precedent Kosovo”), ele nu pot fi utilizate ca argument fără ca acesta să fie certificat de toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. În plus, nici intervenţia militară din Serbia nu a fost legală din perspectiva dreptului internaţional, aşa că invocarea sa ca precedent este cel puţin cinică.
(d) Din păcate, aşa cum este el croit astăzi, dreptul internaţional pare rigid şi lipsit de eficacitate în faţa unor cumplite dezastre umanitare precum cel din Siria (exemplul nu e singular, el a fost precedat şi de alte cazuri de sângeroase conflicte interne în faţa cărora comunitatea internaţională s-a comportat ca martor mut). Regula unanimităţii celor cinci e adesea criticată, uneori pe drept cuvânt, dar cine o va schimba şi ce o să punem în loc? Pentru că, orice ar fi, în loc trebuie pus ceva, altminteri există riscul ca mâine să apară Hitler şi să proclame arbitrar, de unul singur, că axa răului, de el definită, trebuie decimată cu bombe. Tocmai acesta e rolul dreptului: evitarea arbitrariului, violenţei şi regulii bunului plac.
2. Dreptul, ca primă victimă colaterală
Aşa rigid cum e, dreptul internaţional de azi apare ca o garanţie împotriva unui cataclism de anvergura ultimului război mondial. Este imperfect, dar pare cel mai puţin imperfect dintre sistemele cunoscute. Cu toate acestea, el a fost supus în ultima lună unor intense bombardamente şi băşcălii. Am citit numeroase analize pe subiect ale unor reputaţi comentatori care, dacă nu eludează complet tema legalităţii, o ostracizează într-un registru secundar sau terţiar şi consideră că dreptul poate fi supus unor exerciţii de aproximaţie, fiind un fel de plastelină de care putem trage cum vrem noi, cei de la butoanele planetei. De asemenea, am avut numeroase controverse cu colegi jurişti care s-au retras în faţa provocărilor mele în cazemata „excepţionalismului american”, ca şi cum excepţionalismul cu pricina, chiar de-ar fi real, are legătură cu prefectura. Nu voi face un inventar detaliat al tuturor acestor huliri la adresa normei juridice pentru că, recapitulându-le, mi-am amintit de o formidabilă sinteză a lor, chintesenţială în fundamentarea legală a poziţiei războinicilor: un articol relativ recent semnat de Ian Hurd, profesor asociat de ştiinţe politice la Northwestern, publicat în International Herald Tribune (29 august 2013). Titlul articolului,„Bomb Syria, even if it is illegal”. Carevasăzică, bombardaţi fraţilor, chiar dacă e-n contra legilor. Am început să citesc textul convins că titlul este expresia unei amare ironii. Ei bine, m-am înşelat: Siria trebuie bombardată cu orice preţ, chiar dacă primele bombe vor fi aruncate peste bibliotecile de drept internaţional, peste acordurile şi convenţiile pe care noi înşine le-am semnat şi parafat cu valoare de norme juridice. Dă-le dracu’ de norme, hai să dăm cu bombe, fie ce-o fi: „bum bum şi ura!”[2]. Citesc textul eruditului Hurd şi mă minunez: dom’ profesor intră pe scenă cu un monolog în trei acte: (a) morala este deasupra dreptului, să moară mama, (b) intervenţia militară în Siria este ilegală dar, să-mi sară ochii, e legitimă şi (c) în faţa dreptului internaţional ar trebui să adoptăm o „nesupunere constructivă”, să dea dracu’.
(a) Potrivit profesorului Hurd, „există raţiuni morale care justifică nerespectarea legii” („there are moral reasons for disregarding the law and Obama administration should intervene in Syria”). Carevasăzică, eu am dreptul să-mi cotonogesc plozii pentru că etica-mi zice că bătaia la copii se potriveşte ca buruiana de leac; sunt îndreptăţit să-mi snopesc muierea pentru că, în codul meu moral, bătaia e ruptă din rai; am dreptul să-mi omor vecinul pentru că, nu-i aşa?, ce-a avut cu capra mea? (sau ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Şi, mai presus de toate, toate aceste drepturi ale mele derivând din codul moral nu trebuie cumva cenzurate de poliţie: ori suntem golani, ori nu mai suntem! Faină abordare, ce să zic…Dacă este totuşi s-o combat într-un registru mai sobru, ar trebui să recurg la principii de teorie şi filosofie a dreptului şi să zic că principiile axiologice care reglează viaţa socială sunt, la un prim nivel, valorile morale individuale, deasupra lor – principiile etice ale comunităţii şi, peste toate, normele juridice care se bucură de prezumţia că ele reprezintă cea mai potrivită codificare a primelor două categorii şi că, prin vocaţia lor universală, se aplică tuturor. Această prezentare schematică a ierarhiilor de norme poate fi extrapolată în dreptul internaţional: principiile individuale asimilabile dreptului dintr-o jurisdicţie, normele etice dintr-o comunitate supranaţională – dreptului comunitar (dreptul Uniunii Europene, de exemplu), iar codificarea universală a tuturor valorilor normative – dreptul internaţional. Nu insist să fac filosofia chibritului cu filosofia dreptului, dar deplâng felul în care profesorul Hurd a inversat ierarhia normativă, a pus carul înaintea boilor şi a înlocuit idealul statului de drept cu realitatea statului de pretinsă morală.
(b) Conform profesorului Hurd, intervenţia în Siria ar fi „ilegală, dar legitimă”(„illegal but legitimate”, ca în cazul Kosovo, când NATO „a acceptat implicit că intervenţia sa este ilegală, dar a apărat-o într-o retorică mai degrabă morală şi politică decât una juridică”(„NATO accepted implicitly that its act was illegal. It defended it in moral and political language rather than legal terms”).Teza este îmbrăţişată şi de alţi intervenţionişti, evident[3]. Ilegal, dar legitim… Ce savuros şi caragialesc oximoron, Efimiţo![4] Câtă subtilitate… Faimoasa ilegalitate legitimă nu rezistă analizei pentru cel puţin trei motive:
(i) Lipsa sensului. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, „legitim” înseamnă ceva „care este întemeiat pe lege, care se justifică prin lege”, iar conform dicţionarelor britanice, „legitimate” înseamnă „în acord cu legea”(„according to law, lawful”). A spune că este ilegal, dar legitim e ca şi cum ai zice că războiul înseamnă pace.
(ii) Lipsa autorităţii. Chiar dacă, ad absurdum, am admite că o acţiune poate fi ilegală, dar legitimă în acelaşi timp (a fi A şi non-A deopotrivă), cine decide asta? Cine are autoritatea de a se pronunţa asupra legitimităţii? Cine va fi, într-o asemenea eventualitate, zeiţa dreptăţii? Cumva zeiţa vânătorii?…
(iii) Lipsa consensului. În decembrie 1989, a arunca cu pietre în sediul Comitetului Central al PCR devenise legitim: un întreg popor se ridicase împotriva ordinii de drept comuniste, iar norma constituţională care o fonda îşi pierdea, ca efect al revoluţiei, substanţa. Devenită caducă, ea urma să fie înlocuită prin voinţa populară. Este, în fapt, rezultatul tuturor revoluţiilor care, din perspectivă juridică, pot fi privite ca evenimente care delegitimează un sistem de drept şi îl înlocuiesc cu altul. Pentru asta însă, e nevoie de voinţă populară, o voinţă fermă, rezonantă, neechivocă şi covârşitor majoritară. Revenind la cazul nostru, nu cred că putem vorbi de o asemenea voinţă revoluţionară: se pare că majoritatea oamenilor reprezentaţi de guvernele belicoase (ca să nu-i mai punem la socoteală pe ceilalţi cetăţeni ai planetei) se împotrivesc unei intervenţii militare în Siria şi, prin asta, o delegitimează.
(c) În fine, în efortul de identifica un pompos şi rezonant fundament al intervenţiei militare în Siria, domnul profesor Hurd sugerează că salvarea juridică stă într-o originală soluţie doctrinară: „nesupunere constructivă” („constructive non-compliance”). În traducere, insubordonarea care construieşte, rebeliunea care edifică: demolăm dreptul ca să construim şimaidreptul. În optica originală a jurisconsultului revoluţionar, răzmeriţa constructivă e valul care ne ia podul, ni-l dărâmă, dar vom face altul, pe râu în jos, altul mai trainic şi mai frumos. Mă opresc aici. Ştiu că pledoaria mea va rămâne, pentru unii, neconvingătoare. Ştiu că mi se vor pune pe masă fotografii cu copii ucişi de gaz sarin şi diverse obiecţii legate de cutare dictator nenorocit, de cutare excepţionalism suprem şi de cutare dezgustător bolşevism. Le răspund tuturor în avans că, aşa imperfect cum este, dreptul ar trebui să rămână, totuşi, arta binelui şi a dreptăţii.
[1] Între timp, rapoartele oficiale par să certifice utilizarea armelor chimice, fără indicarea autorilor atacului. (Asta deşi, Carla del Ponte, un funcţionar membru al comisiei de investigare, declarase televiziunii elveţiene pe 28 august că vinovate de atrocităţi ar fi grupările rebele).
[2] Şerban Cioculescu, „Obama şi Kerry în tumultumul crizei siriene : « răzgândaci », pragmatici sau abili negociatori ? ”, (contributors, 11 septembrie). Este adevărat că îndemnul citat este extras dintr-un context uşor ironic, dar destul de echivoc. Îmi cer scuze autorului, dacă am scăpat cumva nuanţele potrivite în interpretarea respectivului context.
[3] Vorbind de unul dintre ei (Samantha Power), Octavian Manea o numeşte printr-o spectaculoasă expresie, susceptibilă de cinice jocuri de cuvinte: „o intervenţionistă pur sânge” (Octavian Manea,“O pledoarie pentru societatea internaţională”, contributors, 10 septembrie 2013).
[4] Cândva, deplângeam un alt celebru oximoron în domeniu: „Succesul războiului, oximoronul cinic al geopoliticii” (Dilema veche nr. 423, 22-28 martie 2012).
